Bucuria grădinarului

Nu fac nimic toată ziua, mor în facultate.
Munţii ce domină orașul sînt mai bogaţi dimineaţa,
cînd lupinii se retrag după ce au luminat toată noaptea
ca nişte zgîrie-nori, cînd racheta rătăcită
schimbă totul în dealuri italiene.

În dreptul lor, muzica din căşti ajunge la calitatea ei
cea mai proastă, 2 secunde linişte, pe unde ies
amiezele călduroase, perii încep să se dezghețe.
Eu cred că se întrerupe pentru că cineva mă caută,
dar nimeni nu face nimic toată ziua, un fel de ceaţă
pluteşte în cap și mi-e ruşine să mă uit în ochii colegilor.

O fată, Alexandra, are o bluză cu pisică pe abdomen,
şi cînd aude numele băiatului care a futut-o de mult,
în cramă, un ciocănel în gura pisicuţei o scoate din sală,
injectîndu-i ochii cu apă înverzită de lintiţă.
Îi spulberă tranziţiile.

Cealaltă fată are o inimă aurie, străpunsă de o dungă
de transpiraţie deasupra buricului. Inima aurie îi pune piedici,
gîfîie cînd ajunge acasă, singurul lucru care o înduioșează
e propria respiraţie – într-o buclă temporală, neajutorată, spre moarte.
Ferită de îngheţ, muşcata Eva, din Grupul Îngerilor, are bucle
bogate, mirosul ei de lămîie îndepărtează ţînţarii.

Și totuși ele spun Fantasy Hot Pink şi Glow in the Dark.
De ce vă chinuiţi voi, fetelor, la prima oră?
De ce vă chinuiţi, în loc să ne păstrăm pentru
mai tîrziu, cînd s-ar deschide o mică primăvară,
unde ne-am putea adăposti? Acolo mi-am pus deoparte
banii pentru cadouri să înnebuniţi de la ele.

Frigul a omorît cactuşii iarna trecută, doar rîul peste pajişte
şerpuieşte în arabescuri inegale.
Fiţi voi forţa mea proaspătă, fete speriate în tufele de buxus.
Departe, focuri mari de ierburi, fumegînd pe coline.
Unde imaginea încetează, cresc trestii lungi cu frunze tăioase.
Nu vă bateţi joc de mine fiindcă mă dau pe lîngă voi ca Lonicera flamă-aurie.

Mai bine să facem ture pe cîmp, curse după fluturii galbeni,
pe lîngă obloanele mucegăite. În jurul bolovanilor încadraţi de urzici,
să ne sufocăm în macii de la marginea lanului de grîu.
Să vînăm guzgani, dacă nu, să găsim tunelul din rapiţa sălbatică.

Trecerea spre căsuţa din bambus, unde vă ofer prietenia delicată
a frăţiorului care va culege pentru voi fructe roşii,
desculţ prin nisip vă aduce un cuib călduț de pasăre.
Spuneţi voi gîndurile mele, le-am gîndit în urmă cu o lună.
“Un val care la sfîrşit iese din sinusoidare, se nivelează
şi ne linişteşte pentru că ni se pare că-l putem imita.”

Spre seară, abia, Dumnezeu să ne culce la pămînt
ca pe grîul verzui, într-o stagiune intermediară.
Curentul de la mal să fie contragreutate, să nu putem
pleca, să ne strice de tot încrucişările nesperate.

 
Templul meditaţiei solare

La amiază, în trecerea spre vară, simţi
soarele cum se strecoară prin coroana
încărcată şi o aprinde, o face
străvezie şi scînteietoare pentru totdeauna.

Copii în tricouri albe aleargă spre vestiare
să pună capul sub jetul rece, să nu mai rămînă
nimic din mintea întunecată de fericirea capcanei.
Tu eşti în privirea lor, uitat de toată lumea.

Atît de adînc coborît şi purtat,
încît n-o să-ţi mai aduci aminte unde ai ajuns
cînd te vei fi întors la templul meditaţiei solare.
Ai adormit pe bancă şi te-ai trezit la un concert
în grădină, îngheţat într-o mulţime îngheţată.

Transferă din trapă lumina pe copii, chiar dacă
efortul îţi mănîncă inima, şi lasă-i să cîştige,
chiar dacă nu vei fi primit în bucuria lor trandafirie.
Orice te-a ţinut pînă acum nemişcat
(crezînd că o lege secretă îi micşorează pe oameni
cu 2 mm în fiecare an; că aceeaşi lege, care nu-ţi place,
dar te-a blindat în momentele de concentrare,
îţi dă mai mult decât îţi ia în amiaza
înlocuită de capcana polaroid) îţi pune microfoane
şi camere de filmat în cele mai simple deplasări ale frontului de lumină.
Pentru cîteva sute de biţi cineva o să te iubească peste 200 de ani.

Acum te poţi ridica să-ţi cauţi iubita în parcul cu trape.
E întinsă în iarbă, e căldura brutală, neînţeleasă, din trecerea spre vară.

alexvasiesbanner