Ovio Olaru s-a născut în 1993, la Sibiu. A debutat în 2014, cu volumul „Pilotul”. Este masterand al Facultății de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.


 

 

îți dau viața-n hd,
în instantanee calme și reci

îți dau zara și timbre
prafuri să vezi frumoase fețele din monitor
când întorci capul de la monitor
la monitor
la monitor

îți arăt manechinele
cum trăiesc ele, mai pe bune ca noi

Corpuri fără acnee, proaspăt fabricate
ecran pur mulat pe realitate
sex pur mulat pe corpurile întinse la soare
proaspăt deconectate

blurat și lowfat, amețitor
ceasuri scumpe numără 15 minute de faimă
începând de
acum

 

 

îmi parchez bicicleta lângă alte mii,
trec canalul pe podul cu lacăte inscripționate
spre centru, lângă madame tussauds,
pe străzile concentrice

intru într-un bar, nimeni nu mai înțelege
nevoia asta de oameni, nu neapărat fețele lor,
doar vocile și paharele șterse de masă

acum e liniște, mesele erau pline în 42
de veselia ariană. tristețea olandezelor
se-nmuia la căldură și coniac suprataxat
turnat pe cărțile de joc, pe țigările de contrabandă

pe harta orașului desenez zilnic linii încrucișate
plimbările de pensionar se închid în jurul aceluiași bar,
bodega copilăriei cu geamuri crăpate
fără plasme, fără ergonomia de neînțeles a tehnologiei

beau whisky dintr-un pahar scund
ascuns de lumina care intră pe ușă,
în fumul de hașiș, în tăcerea proprie amintirii
și dezastrelor lente.

 

 

frig în draci, drumu la nonstop e-o povară
mă uit la geamu sălii de lectură din 16
acolo-i cald, între belferii în pijamale
aș găsi un adăpost și-aș fi fericit.

la casă o tipă întreabă de absorbante se
vede că i-i rușine asta mi-o face simpatică

aș vrea să strige în gura mare că i-a venit
să-mi arate pizda ei însângerată

de mine să nu-i fie rușine

iau ce-mi trebuie și plec, tipa pendulează între
fericirea de-a nu fi mămică și jena menstruației
e o linie fină și vreau s-o încalce.

mă gândesc că asta fac toți, pendulează între ceva și altceva
până vine la nonstop unul cu un pistol și strică totul