E inevitabil, de unii oameni afli abia cînd mor. Mi s-a întîmplat mie, spre rușinea-mi, acum vreo două săptămîni, cînd a murit Mark Strand. Mi-a spus cineva la telefon și am crezut că e vorba de un fel de H&M (Mark’s trend) intrat în faliment. Cînd m-am dumirit ce și cum, am citit repejor ce-am descoperit pe net și ca să nu mă mai simt așa de prost, am încercat să și traduc cîte ceva.
Mark Strand s-a născut în Canada în 1934 și a crescut prin diverse orașe din SUA, Columbia, Mexic și Peru. Inițial a vrut să picteze, dar pînă la urmă a publicat vreo douăzeci de volume de poezie, din 1964 pînă în 2012. Și cîteva de proză. A predat pe la diverse universități (Yale, Harvard, Princeton), a primit multe premii (între care premiul Pulitzer pentru poezie).
N-o lungesc, mi-a plăcut în ce-am citit cum exploatează anxietăți, cum le leagă de timp, cum surprinde momente în timp și-n spațiu fără să se concentreze pe detalii și fără să devină comun. Și mi-a mai plăcut fragmentul ăsta (dintr-o biografie mai amplă pe care vă invit s-o explorați aici): 

Strand admitted there were some benefits to being a poet during the turbulent 1960s. “Groupies were a big part of the scene,” he told Thomas. “Poets were underground pop stars, and when we made the campus circuit, girls would flock around. It wasn’t bad. I rather liked the uncertainties of my life then.”

(Radu Nițescu)


XVI

It is true, as someone has said, that in
A world without heaven all is farewell.
Whether you wave your hand or not,

It is farewell, and if no tears come to your eyes
It is still farewell, and if you pretend not to notice,
Hating what passes, it is still farewell.

Farewell no matter what. And the palms as they lean
Over the green, bright lagoon, and the pelicans
Diving, and the glistening bodies of bathers resting,

Are stages in an ultimate stillness, and the movement
Of sand, and of wind, and the secret moves of the body
Are part of the same, a simplicity that turns being

Into an occasion for mourning, or into an occasion
Worth celebrating, for what else does one do,
Feeling the weight of the pelicans’ wings,

The density of the palms’ shadows, the cells that darken
The backs of bathers? These are beyond the distortions
Of change, beyond the evasions of music. The end

Is enacted again and again. And we feel it
In the temptations of sleep, in the moon’s ripening,
In the wine as it waits in the glass.


Mirror

A white room and a party going on
and I was standing with some friends
under a large gilt-framed mirror
that tilted slightly forward
over the fireplace.
We were drinking whiskey
and some of us, feeling no pain,
were trying to decide
what precise shade of yellow
the setting sun turned our drinks.
I closed my eyes briefly,
then looked up into the mirror:
a woman in a green dress leaned
against the far wall.
She seemed distracted,
the fingers of one hand
fidgeted with her necklace,
and she was staring into the mirror,
not at me, but past me, into a space
that might be filled by someone
yet to arrive, who at that moment
could be starting the journey
which would lead eventually to her.
Then, suddenly, my friends
said it was time to move on.
This was years ago,
and though I have forgotten
where we went and who we all were,
I still recall that moment of looking up
and seeing the woman stare past me
into a place I could only imagine,
and each time it is with a pang,
as if just then I were stepping
from the depths of the mirror
into that white room, breathless and eager,
only to discover too late
that she is not there.


To himself

So you’ve come to me now without knowing why;
Nor why you sit in the ruby plush of an ugly chair, the sly
Revealing angle of light turning your hair a silver gray;
Nor why you have chosen this moment to set the writing of years
Against the writing of nothing; you, who narrowed your eyes,
Peering in the polished air of the hallway mirror, and said
You were mine, all mine; who begged me to write, but always
Of course to you, without ever saying what it was for;
Who used to whisper in my ear only the things
You wanted to hear; who comes to me now and says
That it’s late, that the trees are bending under the wind,
That night will fall; as if there were something
You wanted to know, but for years had forgotten to ask,
Something to do with sunlight slanting over a table
And chair, an arm rising, a face turning, and far
In the distance a car disappearing over the hill.



The Mysterious Arrival of an Unusual Letter

It had been a long day at the office and a long ride back to the small apartment where I lived. When I got there I flicked on the light and saw on the table an envelope with my name on it. Where was the clock? Where was the calendar? The handwriting was my father’s, but he had been dead for forty years. As one might, I began to think that maybe, just maybe, he was alive, living a secret life somewhere nearby. How else to explain the envelope? To steady myself, I sat down, opened it, and pulled out the letter. “Dear Son,” was the way it began. “Dear Son” and then nothing.

XIV

E adevărat, cum a zis cineva, că
Într-o lume fără rai totu-i rămas bun.
Indiferent că fluturi mîna sau nu,

E rămas bun, și dacă nu-ți apar lacrimi în ochi,
E tot rămas bun, și dacă te faci că nu observi,
Detestînd ceea ce trece, e tot rămas bun.

Rămas bun, oricum. Și palmierii aplecîndu-se
Peste laguna verde, aprinsă, și pelicanii cînd
Se scufundă, și trupurile lucitoare ale înotătorilor la odihnă,

Sunt faze spre o încremenire totală, și mișcarea
Nisipului și a vîntului și mișcările secrete ale corpului
Sunt tot parte din asta, o simplitate care devine

Prilej de doliu, sau ceva care merită
Sărbătorit, pentru că ce altceva să faci
Cînd simți apăsarea aripilor pelicanilor,

Densitatea umbrei palmierilor, celulele care întunecă
Spatele celor care se scaldă? E dincolo de distorsiunile
Schimbării, dincolo de evadările muzicii. Sfîrșitul

E adoptat din nou și din nou. Și o simțim
În tentațiile somnului, în pîrguirea lunii,
În vin, cînd așteaptă în pahar.


Oglindă

O cameră albă și o petrecere în desfășurare,
stăteam cu niște prieteni
sub o oglindă mare, cu rama aurită,
înclinată ușor în față,
peste șemineu.
Beam whiskey
și cîțiva, fără durere,
încercam să decidem
ce nuanță exactă de galben
lăsa asfințitul în băuturi.
Am închis ochii puțin
și m-am uitat în sus în oglindă:
o femeie în rochie verde se sprijinea
de peretele îndepărtat.
Mi-a părut distrasă,
pe degetele de la o mînă
învîrtea colierul
și se holba în oglindă,
nu la mine, dar pe lîngă mine, într-un spațiu
care putea fi umplut de cineva
încă pe drum, care în acel moment
tocmai începea călătoria
ce-ar fi dus, eventual, la ea.
Cînd, deodată, prietenii mei
au zis e vremea să depășim.
Asta a fost cu ani în urmă,
și chiar dacă am uitat
unde am fost și cine anume,
încă-mi amintesc momentul în care am ridicat privirea
și am văzut femeia holbîndu-se lîngă mine
într-un loc pe care pot doar să-l imaginez,
de fiecare dată cu un fior,
de parcă tocmai atunci aș fi pășit
din adîncurile oglinzii
în camera aia albă, cu respirația tăiată și nerăbdător,
doar ca să descopăr prea tîrziu
că ea nu e acolo.


Lui însuși

Uite, ai venit la mine acum fără să știi de ce;
Nici de ce stai în plușul rubiniu al scaunului urît cînd unghiul
jucăuș al luminii îi dă părului o nuanță gri argintiu.
Nici la ce ai ales tocmai momentul ăsta să opui însemnării anilor
însemnarea unui mare nimic; tu care te-ai chiorît
În aerul lustruit în fața oglinzii din hol, și-ai spus
Îmi aparții, ai fost al meu cu totul, tu care te-ai milogit să scriu,
                                                                                                                  mereu,
Desigur, pentru tine, fără să spui la ce-ar folosi.
Tu care obișnuiai să-mi spui la ureche doar
Ce ai fi vrut să auzi. Un tip care vine acum și zice
Că e tîrziu, copacii se îndoaie la vînt,
Noaptea se lasă. Ca și cînd ai fi vrut
Să mai afli ceva, dar cu anii ai uitat să întrebi,
Ceva legat de lumina jucăușă pe masă,
Pe scaun, brațul ridicat, fața întoarsă, și undeva
Departe, o mașină care se pierde peste deal.


Sosirea misterioasă a unei scrisori neobișnuite

Fusese o zi lungă la birou și o plimbare lungă pînă la apartamentul mic unde locuiam. Cînd am ajuns acolo am aprins lumina și am văzut pe masă un plic cu numele meu. Unde era pendula? Unde era calendarul? Scrisul aparținea tatălui meu, dar el murise de patruzeci de ani. Cum ar fi făcut, probabil, și alții, am început să mă gîndesc că poate, doar poate, e viu și trăiește o viață secretă undeva pe-aproape. Cum altfel să-mi explic plicul? Ca să mă calmez, m-am așezat, l-am deschis și am scos scrisoarea. “Dragă fiule“, așa începea. Dragă fiule, apoi nimic.

Traducere de Radu Nițescu