The Zombies

Atunci m-am temut că aş putea să
fiu fericită
fără să mă fi pregătit ceva pentru asta:
cum voi accepta
să îmbătrânesc legănată în mulţumirea de sine
care e o mironosiţă şi o
trişoare
cum mă voi descurca în corpul ăsta cu
boala & bătrâneţea
împuţinarea ruina
comprimarea nucleului în sine
şi pentru sine
la presiuni ucigătoare pentru orice creatură
susceptibilă să conţină măcar o
fărâmă de spirit?
nu împlinirea dependentă de simulacre
nu etichetele nici
lăfăiala în binele care e doar
chimie şi autocontrol.
corp demodat, prima ta trădare a venit
din colon.
şi, de parcă nu era de ajuns, în vara aia
peste noi au dat iar năvală
t h e  z o m b i e s

 

Bocet pentru Enrique Osorio

Ce rămâne dintr-un om, ce rămâne
din tine,
Enrique Osorio, mort la 31 de ani
de mâna ta –
cărţile de pe masă şi din jurul
scaunelor, ceaşca de cafea
pe jumătate golită,
scrumiera plină de mucuri şi
bucăţi de hârtie
moartă,
camera zguduită de
brusca-ţi plecare,
şi dimineaţa aceea uleioasă,
infectă
albumele şi afişele împrăştiate
peste tot:
Zapata, Nosotros los Pobres, Pancho Villa,
Y Tu Mama Tambien, coperta la Pedro Paramo,
Simon & Garfunkel, Fecioara din Guadelupe
şi toţi îngerii pe care i-am blestemat
să se prăbuşească
pentru a-ţi face loc, mult prea târziu,
nenorociţii ăia de îngeri care nu vor
şti niciodată nimic (iar tu ai înţeles
totul înaintea oricui)
şi răsuflarea ta
s-a oprit în locul unde
lumea încetează să aburească orice –
geamul
paharul
oglinda
gândurile indecise ale celei care am fost
şi care
ar fi vrut să moară odată cu tine.

 

Oameni simpli

Nici soarele de tablă zimţată, rudă făţarnică
cu gândul doar la banii de-nmormântare
nici fruntea izbită de mese când
în subsoluri întâlneşti oameni umiliţi şi distruşi:
carne macră pentru imbecilii de la butoane
nici carotida secţionată împroşcând
confetti sub mâinile unui
dirijor cu porniri sadice nici guta
nici muzica muribundă cover-urile
neinspirate lălăite zile întregi numai ca să uităm
nici gălăgia hrănită din disperare şi foame
nici curajul nebun al fanaticilor
pregătiţi pentru ultimul raid
nici o salvare pe care să
poţi pune degetul nici cuţitoaiele revoltaţilor
capetele lor sparte legănate la unison pe
marginea hăului
şi glugile verzi care te fac invizibil nici chiar
proza avântată cu oameni simpli transformaţi
peste noapte în eroi ai schimbătoarei mulţimi

 

Nimic împuţit să nu mai rămână

Cu minţile rătăcite, cu maţele frecate
sârguincios de femeile casei –
maţele se scot şi
se pun în lighean
se opăresc doar cât trebuie
se vântură şi
se scurg bine,
zeama se dă în clocot, nimic împuţit să nu
mai rămână,
tradiţia e veche şi sfântă
şi-aşa va rămâne, mami, mereu

ştreangul de intestine e pregătit

 

Consummatum est (căpuşa)

E moartă, mi-a spus, o să fie mai complicat,
domnişoară Carrasco; soră, uite şi dumneata, încă una
care-a crăpat acolo. Şi-apoi, adresându-mi-se de jos în sus:
de la o vreme se-ntâmplă mai des, astea sunt cele mai
încăpăţânate căpuşe cu care am avut de-a face în
cinşpe ani, căpuşe sinucigaşe, au migrat aici
din Guatemala anul trecut. Dumneavoastră,
ca poetă, înţelegeţi mai bine lucrurile astea (şi zâmbetul
ăla cretin – dracu-l pusese pe Carlito să-i spună
mai devreme că scriu poezii, ce idiot). Şi-n timpul ăsta eu
stând aplecată, cu blugii în vine
iar căpuşa insista, cu încăpăţânarea ei de sinucigaşă,
să rămână blocată între straturile de piele
umflată şi roşiatică, deşi împrejur faldurile cărnii de
poetă ridicolă mă dădeau de gol, carne prea albă,
peşte smuls din apele unui canal murdărit de
poluare şi alge putrede – chiar sunteţi mexicancă?,
iar penseta lucra între coapsă şi şold ca să îndepărteze
insecta rapace, ridicolă – va trebui să mai suportaţi
puţin, cu astea-i mai greu. Îmi ardea carnea,
aşa arde carnea,-mi spuneam, oricât ai fi de puternică,
cum arde ea nu mai arde nimic,
palmele-mi transpiraseră, sprijinite de pervazul ferestrei,
cabinetul ăla, gândeam, ar fi putut fi la fel de bine un
atelier de prelucrare a cărnii altor animale ridicole. Afară
se lucra-n draci, aproape la fel de intens ca-năuntru,
şantierul creştea, gropile erau săpate-n viteză
ca pentru a curăţa ceva ruşinos de pe fundul bătucit al
oraşului, fără spirt, buldozere şi camioane pline cu
veşnicul moloz al cimitirelor strămutate pentru a
construi o lume mai bună, cum a visat-o un gringo
cu pălărie de fetru şi mănuşi de călău – acolo vor fi parcări
şi magazine moderne, a îngăimat gâfâind măcelarul,
dar morţii trebuie mai întâi scoşi din morminte – şapte
generaţii de indieni subnutriţi îşi îngropaseră în locul ăla
ultimele iluzii – rămăsese doar acel du-te-vino de
buldozere şi camioane peste care soarele strălucea
ca o pizdă lubrifiată fără vreun rost.
– Aproape am terminat, aproape c-a ieşit
toată, insistentă nenorocita asta mică, sinucigaşă.
Înţelegeam, înţelegeam cu tot trupul şi îi uram
mai mult decât pe căpuşa aia disperată din Guatemala,
aşteptând ca toată treaba să se sfârşească.
Ridicolă şi în curul gol, totul devenea de o claritate
perfectă, cum nu se poate mai dureroasă,
ca orice mormânt bine înfipt în pământ,
ca orice intră temeinic în carne.

Traducere în limba română de Claudiu Komartin

adrianacarrascobanner