Gökçenur Ç. (1971) este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați poeți turci ai generației sale. După debutul din 2006 a publicat mai multe cărți de poezie, dintre care o traducere în italiană, una în sârbă și una în bulgară. A tradus, la rândul său, din Wallace Stevens, Paul Auster și Katerina Illiopoulou. Poemele sale în limba română au apărut pentru prima dată în Poesis internațional, în 2010.


 

Mască de gaze, ochelari de scafandru, antiacid și lapte

Te-ai sculat devreme în dimineața aceea.
Fără să citești ziarele,
fără să te atingi de telefonul mobil,
ai ieșit să faci o plimbare, simțindu-te neobișnuit de voios.

Pâine caldă, unt, ou cu cârnați și ceai.
Dragoste în așternuturile încă răvășite
după noaptea trecută.
Apoi somnul de după prânz.

Totul simplu,
nemișcat,
exact așa cum ar trebui să fie
în mintea ta,
până ce pescărușul așezat pe balustrada balconului
te-a fixat și a țipat hǣrrrǩĥ!

După ziua aia, ai scris o mulțime de poeme.
Ai publicat trei cărți, apoi ai lăsat-o mai moale.
Paisprezece versuri ți-au rămas în cap, nescrise
și încă nu știi ce să faci cu
acel cuvânt:

hǣrrrǩĥ! ar trebui să-ți spun mai des că te iubesc, fie că tu o auzi sau nu.
hǣrrrǩĥ! am șters sms-ul de ceață fără să-l fi citit, fă și tu la fel.
hǣrrrǩĥ! dacă nu poți să dormi, înseamnă că ești treaz în visul unui poet.
hǣrrrǩĥ! vara e-aici, vara Domnului Șacal, merită să bem pentru asta.
hǣrrrǩĥ! în parcul Gezi ne stropesc cu spray cu piper ca pe niște gândaci.
hǣrrrǩĥ! cerul simte sau prevede, cumva știe că va ploua, nu-ntreba vara cum face asta.
hǣrrrǩĥ! erai ca un telefon pe care-l primești în zori, nu puteam ține pasul cu tine.
hǣrrrǩĥ! pe biroul meu, un creion ros pe care l-ai uitat, cu vârful rupt, mi-e teamă să-l mai ascut.
hǣrrrǩĥ! ai strigat după mine, ploaia s-a agățat de sunet, picăturile au încetat să mai cadă, acum vin iute spre mine.
hǣrrrǩĥ! în noaptea aia am dormit fiecare în altă casă, dar amândoi am început să luăm lecții de ebraică-n vis.
hǣrrrǩĥ! „lucrurile care gândesc nu sunt poeme – informație confirmată“, spunea mesajul pe care l-am primit de pe un număr necunoscut.
hǣrrrǩĥ! singurătatea arde, arde tot, notează-ți asta înainte să uiți.
hǣrrrǩĥ! dințoasa mea, plină de pistrui, cu ochi strălucitori, urechi clăpăuge, părul ca mătasea în noapte.
hǣrrrǩĥ! mărită-te cu mine, nu-mi lipsește nimic: am mască de gaze, ochelari de scafandru, antiacid și lapte.

 

 

O noapte în Visnezade

Am rămas odată peste noapte
în cartierul Visnezade
m-au lăsat să dorm
pe canapeaua din sufragerie
cât mă uitam la televizor
am adormit

Într-o noapte în Visnezade
eram foarte singur
nici vorbă de somn
nici o carte de citit
am dat drumul la televizor
și am început să butonez
de pe un canal pe altul

Într-o noapte în Visnezade
m-am întrebat:
„oare acum e noapte
și în casa lui Igor?”
afară, puștii
erau vârâți în dubele poliției
am vrut să cobor să mă bat pentru ei
însă eram prea bătrân și prea beat
așa că am adormit
cu mâna încleștată pe telecomandă

Într-o noapte în Visnezade
m-am îmbătat foarte rău
nu m-au lăsat să mai plec
mi-au pregătit canapeaua
și mi-au spus noapte bună
afară, puștii
erau bătuți de poliție
în timp ce prietenii mei făceau dragoste
iar eu mi-am făcut planuri
în legătură cu moartea
până am adormit.

 

 

Cicatrice

Prima ta cicatrice a fost într-o parte a nasului.
Când ai alergat cu un creion în mână și ai căzut,
vârful ți s-a înfipt chiar sub ochi și s-a rupt.
Doctorii au spus că acel corp străin s-a dizolvat
imediat înăuntrul tău.
Totuși, nimeni nu poate explica ce e cu punctul negru
care-ți apare sub piele când te simți trist,
dar ai știut întotdeauna că e o legătură între această singură
picătură de întuneric din tine și faptul că ai devenit scriitor.

A doua e de când aveai cinci ani.
În timpul unei vizite în casa de la țară a cuiva,
ai trecut printr-o ușă de sticlă.
Cicatricea asta era ascunsă sub păr
ca un delușor în adâncul pădurii,
acolo unde ți-ai îngropat scrisorile de dragoste încifrate.
După ce ai început să chelești,
coada acelui moment – ce îi amintește mamei tale
cât ești de norocos – a început să se vadă.

Să continuăm cu capul, din moment ce am început cu el.
Ți-ai spart capul în clasa a doua,
când cineva te-a împins pe scări.
Îți mai amintești doar că te-ai ridicat imediat, n-ai simțit nimic,
răceala aceea împrăștiindu-se dinspre frunte către creier,
mama a venit la școală, a strigat la profesori,
ți-a fost ție rușine în locul lor.
Ți-au pus trei copci. Nu ai plâns, n-ai aflat niciodată
cine te-a împins.

Mai ai două cicatrici pe încheietură.
Una dintre ele e de când te-ai făcut frate de cruce cu Ahmet Çilek.
Te-ai crestat cu un briceag
fiindcă ți s-a părut că e o copilărie să te tai la deget.
Cealaltă e chiar lângă prima,
strălucește ca un schelet de șopârlă, numele e secret,
hai să spunem că de data asta
ai vrut să te faci frate de cruce
cu cerul.

Și mai e o cicatrice pe braț
din zilele pe care ți le amintești cu rușine
dar și cu o ciudată bucurie, din zilele când te luai la bătaie din nimic
doar ca să arăți că băiatul acela frumos și inteligent, care citea mult
și scria poezie, nu e un răsfățat, nu e un papă-lapte,
așa că o lamă de cuțit ți-a pătruns în braț
sau ai făcut-o tu cu un ac înroșit
doar ca să poți spune povestea asta
pentru că ai făcut o sumedenie de oameni să creadă
că ai fost împușcat într-o încăierare arătând trei semne
în formă de x de pe un umăr
care se disloca și când strănutai
așa că a trebuit să te operezi.

Cicatricele de pe tibie, de pe gleznă, de pe mâna stângă,
cu care ai lovit ușa și ți-ai rupt-o,
de pe fund – când ai întâlnit-o pe fata din cafenea,
de care te-ai îndrăgostit, dar i-ai pierdut urma,
și nu te-ai ridicat de pe scaunul ăla pe care te invitase să te așezi
deși ai simțit că acolo e-un cui. În timp ce oamenii arătau cu degetul
râzând către punctul roșu ce se-ntindea ca un tânăr imperiu
pe harta pantalonilor tăi scurți, te-ai întors acasă fără să simți
vreo durere, ci doar bucurie. Erai numai îngrijorat ce îi vei spune
bunicii, cum îi vei explica totul.

Mai târziu, multe cicatrici invizibile s-au adăugat celor vizibile,
făcându-te cel ce ești azi.
Ai scris, de asemenea, și poveștile lor.
Cu trei săptămâni în urmă, când te rădeai
în grabă ca să ajungi la o ședință,
ți-ai făcut o tăietură adâncă-n bărbie și a trebuit să te oprești
din treaba asta care oricum nu îți place.
De dimineață, când te-ai ras după douăzeci de zile,
ai văzut că accidentul ăsta lipsit de importanță ți-a mai adăugat
o cicatrice pe bărbie.
Și totuși, cât de mult îți doreai cu ani în urmă o cicatrice
care să-ți elibereze chipul de frumusețe.

Poate că ești prea obosit să duci acum o cicatrice nouă,
poate că-i prea greu să inventezi încă o poveste,
acum, pe muchia vârstei de mijloc
îți dai seama că cicatricea asta nouă nu-ți place.

Pasărea își găsește eliberarea prin zbor, iar lacul ăsta a secat,
așa cum prietenii pe care ți-i faci după patruzeci de ani
nu-i pot înlocui pe cei din copilărie.

 

 

Oaspetele rămas peste noapte

El s-a ridicat să se ușureze, ei îi era sete.
S-au intersectat pe hol și brusc, fără să-și spună nimic,
au început să se sărute. El i-a strâns sânul în palmă.
Când buzele i-au atins urechea, ea și-a lăsat capul pe spate
lovind întrerupătorul.
Când lumina s-a stins, s-au desprins speriați
apoi au izbucnit în râs. S-au întors în camerele lor,
s-au strecurat în paturile calde încă,
fiecare lîngă jumătatea sa.

 

 

Când beam, obișnuiam să-ți spun că sunt un copac

 

  1. De câte ori îți scriam, rămâneam acolo pentru trei zile.
  1. Îmi spuneai: „Dacă tu mănânci prune acre acolo, eu o simt aici în dinți și-n gingii”.

Scrisul tău tremurat ca un felinar pe viscol.

  1. Beam rakî roșu ca sângele, beam rakî galben. După ce ți-am scris ție, am început să beau rakî albastru ca cerul.
  1. I-am spus brizei: „ea e un trandafir de zăpadă” – mă refeream la tine. „Orașul subteran de la Zelve, cea mai întinsă coardă a unei viori, vin dulce, o schimbare bruscă în suflul vântului.”
  1. Când beam, obișnuiam să-ți spun că sunt un copac.
  1. Cuvintele erau singurul lucru care mă interesa, proiectând un univers fără noapte.
  1. Împreună am adus la viață lumea prin scris.

 

Traducere de Claudiu Komartin