A Wolf at the Door. by Radiohead on Grooveshark

scottmcclanahan

Scott McClanahan s-a născut în 1978 în Rainelle, West Virginia, și a publicat volumele Stories (2008); Stories II (2009); Stories V! (2011); The Collected Works of Scott McClanahan Vol. 1 (2012); Crapalachia (2013) și Hill William (2013).
Îl găsiți pe hollerpresents.com/scott


 

Crapalachia

(fragment)

„Sensul istoric și sensul poetic n-ar trebui să fie, până la urmă,
contradictorii, pentru că dacă poezia e micul mit pe care îl creăm,
istoria e marele mit pe care-l trăim și, în timp ce-l trăim,
îl recompunem constant.”
-Robert Penn Warren

O scurtă istorie a familiei McClanahan

Erau 13. Copiii aveau nume care se terminau cu sunetul i. În noaptea aia n-am putut să dorm așa că am scos de undeva albumele de poze ale bunică-mii și am aflat lucruri noi despre rudele mele și numele care se termină în i. Acolo era Betty și acolo era Annie și acolo era Stirley și acolo era Stanley și acolo era Leslie și acolo era Gary și acolo era Larry și acolo era Terry.
Ruby a zis:
– Îmi plac numele care se termină în i.
Au crescut toți în Danese, WV, mâncând mure dimineața și mure la prânz și privind zăpada cum intră pe sub ușă iarna. Căcat, ce frig e.

Acolo era unchiul Stanley pe care nu l-am auzit niciodată zicând altceva în afară de „căcaaaaaaaaaaaaat” și pe care l-am văzut într-o seară la spital vorbind cu un tip despre cum statul West Virginia îi obliga mai nou pe oameni să poarte cască dacă se urcau pe ATV. Era mega enervat de chestia asta și îi spunea tipului:
– Adică mai nou îi lasă pe toți poponarii ăia să se căsătorească și eu nu pot nici măcar să mă urc pe ATV fără cască.

Am dat pagina albumului și acolo era mătușa mea Betty. A venit la noi într-o zi și s-a așezat la masă și ne-a zis o poveste cu Elgie. N-a ambalat-o deloc. Ne-a zis povestea aia cu Elgie care încerca să se pensioneze de la mine. Dar a trebuit să se lupte câteva luni cu ei până să reușească. Până la urmă a primit o scrisoare care zicea așa: „Dragă domnule McClanahan, vă informăm cu regret că în acest moment nu vă putem aproba cererea. În cazul în care doriți să programați un nou interviu cu comisia, vă rugăm să răspundeți acestei înștiințări în termen de șapte zile.”
Elgie nici măcar n-a catadicsit să zică ceva.
Pur și simplu a luat scrisoarea, s-a dus la veceul din fundul curții și s-a șters la cur cu ea. După aia a pus-o la loc în plic și a trimis-o înapoi. Mătusă-mea Betty ne spunea povestea asta de parc-ar fi fost un lucru bun de făcut. Spunea povestea asta nepoatelor și nepoților ei de 4, 5, 6 și 8 ani. Era o poveste numai bună de spus copiilor de 8 ani.
Mai învățam și noi ceva.

Acolo era unchiul Leslie, care era un dur și jumătate. Cât de dur era? Am întrebat-o într-o zi pe bunică-mea. Și ea mi-a răspuns. Mi-a zis cum la un moment dat era un tip care-și zicea cel-mai-tare-șmecher din Fayette și care era un fost pușcăriaș și bătea măr pe toată lumea care se lua de el. Lesile și cel-mai-tare-șmecher din Fayette s-au luat la harță într-o zi. Și Lesile i-a rupt gura celui-mai-tare-șmecher din Fayette. Așa doar, pentru că cel-mai-tare-șmecher din Fayette vorbea tot timpul urât de față cu femeile.
Am întrebat-o pe Ruby:
– Și câți ani avea Leslie atunci?
Ruby a stat, s-a gândit o vreme și apoi a zis:
– Unșpe.

Acolo erau și veri. Acolo era verișoara mea Bonnie care avea un băiețaș cu un bărbat pe care-l chema Ernie. Și Ernie fusese la-nchisoare și-și căștiga mălaiul din luptele de cocoși. Și i-am văzut într-o zi la Pizza Hut și m-am uitat la Ernie, care-l ținea în brațe pe micul Paul și îi dădea palme peste față. JAP. JAP. Îi dădea ca lumea. Toată lumea de la Pizza Hut era terifiată pentru că micul Paul nu plângea. Râdea.
Râdea pentru că-i plăcea la nebunie să ia palme peste față.

DAR AJUNGE!

E un lucru pe care n-o să-l afli niciodată despre unchiul meu Nathan. N-o să afli niciodată cât de bun era. N-o să știi niciodată cât de viu era.
După aia m-am uitat la pozele unchilor mei, la unchiul G. de exemplu. Unchiul G. încerca tot timpul să se sinucidă, dar nu-i ieșea niciodată. La un moment dat lucra la o fabrică din nord și trăia lângă Lake Erie. Și-a cumpărat o barcă și o pușcă și niște gloanțe și s-a hotărât să iasă cu barca în larg într-o sâmbătă dimineața și să-și pună capăt zilelor. Și-a luat la revedere de la toți prietenii și i-a spus soției lui că ăsta e sfârșitul. Acum avea destul curaj s-o facă. Voia ca oamenii să știe că de data asta avea de gând s-o facă pe bune. Așa că și-a curățat pușca și a ieșit în larg. Își lustruise barca cu o zi înainte. A ambalat motorul și a mers până în mijlocul lacului. A stat acolo și s-a uitat la apa strălucitoare și s-a gândit la viața lui. Știa că ăla era sfârșitul. A tras siguranța, și-a pus țeava puștii în gură și a apăsat pe trăgaci. Nu s-a-ntâmplat nimic. Încă era viu.
A deschis pușca și a văzut că nu era încărcată. Când o curățase, mai devreme, îi scosese gloanțele. Lăsase gloanțele pe pat. Căcat.
S-a-ntors acasă cu barca și a știut că de atunci lucrurile o să fie total altfel. Nu a mai încercat nicioată să se sinucidă.

Acolo erau povești cu băiețași cu infecții în ureche, pe care Ruby nu avea bani să-i ducă la doctor. Așa că pur și simplu s-au strâmbat și s-au foit și s-au întors disperați de pe-o parte pe alta și au sărit în paturile lor plângând zile întregi până când timpanele le-au făcut până la urmă poc și au surzit. Stai, ce?

Tata lucra la Kroger când avea 19 ani și, într-o zi, la o întâlnire a staff-ului, managerul le-a zis cum îi cheamă pe tipii care spărseseră magazinul și furaseră o groază de rahaturi. La un moment dat, a zis numele unuia dintre spărgători:
– Stanley McClanahan.
După aia l-a întrebat, fără să se gândească prea mult, pe taică-meu:
– Îl cunoști, Mack?
Tata a zis:
– Da, e fratele meu.
Și în clipa aia toată lumea a amuțit și managerul și-a cerut scuze mai târziu.
Acolo era unchiul Grover, care era depresiv și schizofrenic. Și în loc să-l ducă la doctor, au chemat un tămăduitor și au pus pe cineva să-l țină în timp ce încercau să-i exorcizeze demonii. Cam așa mergea treaba. DEMONI. Acolo am găsit o poză cu familia lui Elgie – toți unșpe, aliniați. Așa că am întrebat-o pe bunică-mea:
– Ăsta cine-i? Dar asta cine-i?
Ea a zis:
– Ăsta-i nu-știu-cine și aia-i nu-știu-cine, s-a sinucis.
După aia am zis:
– Și ăsta cine-i? Dar asta cine-i?
Ruby a zis:
– O, ăsta-i nu-știu-cine și aia-i nu-știu-cine, s-a sinucis.
Din 11 copii, 5 s-au sinucis.
Așa că am întrebat:
– Și ce s-a întâmplat cu tatăl lui Elgie?
A zis:
– Păi într-o zi îl ținea pe unul dintre copii în poală și-l legăna și dup-aia a lăsat copilul jos și s-a dus în spatele casei lui Johnny. Și după aia mi-a șoptit, ca să nu audă Nathan: Și s-a sinucis.

Am dat paginile în album și am văzut tot. Unii dintre ei au rămas și au făcut copii și alții au plecat în alte locuri. Unii s-au dus în nord, în Flint, Michigan și Cleveland, Ohio și au muncit în fabrici. Și unii au lucrat pentru General Motors în Flint, Michigan și alții au lucrat în fabricile de oțel din Cleveland, Ohio. Și fetele au mers în Washington, DC, și au lucrat ca secretare. Și unii au rămas și au ajuns la pușcărie și unul dintre ei s-a căsătorit cu o profesoară pe care-o chema Audrey Karen și au avut un copil pe care l-au botezat Scott. Și unii s-au căsătorit cu femei din locuri îndepărtate, care vorbeau cu accent diferit și au avut copii care vorbeau cu accent diferit. S-au dus în locuri îndepărtate ca San Francisco, California și Washington, DC și Richmond, VA. Și New York City, NY. Și nu s-au mai văzut niciodată unul cu celălat și au făcut ce face toată lumea, au trăit aceeași poveste futută și plictisitoare dintotdeauna. E o poveste plină de moarte și oameni pe moarte, de oameni vii și viață, de țâțe și buci și coaie și pule și pizde. E o poveste veche, veche, veche, care începe mereu – au procreat și au procreat și au procreat.
Acum un milion de bebeluși nebuni explodează din zâmbetele noastre și încep să alerge prin toată lumea, urlând ca niște sălbatici: oooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooo
oooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooo

CĂCAT!

Traducere din limba engleză de Vlad Pojoga

 




Dacă doriți să comandați revista Zona nouă, despre care găsiți mai multe detalii aici, vă rugăm să completați formularul de mai jos. Prețul unei reviste este de 12 lei, plus taxe de transport.