A fost aşa cum ai vrut tu, nu vreau să ştiu ce faci şi cum eşti, probabil tot acolo, pe marginea lacului, întinsă în iarbă şi bodogănind aiurea. Nu cred că s-a schimbat ceva, nu văd de ce. Dar aici e neaşteptat de bine, deşi tu ţi-ai imaginat că o să ne dăm cu capul de pereţi, că vom fi sumbri ca nişte morminte şi toată casa plină de zombi, stând în tăcere la masă,  privind filme fără nici o emoţie. Mi-am făcut prieteni,  am dansat, am râs cum niciodată înainte şi n-am mai sorbit viaţa cu paiul, am dat-o peste cap ca pe o sută de tequilla şi am văzut că nu se termină. N-am respirat liber decât după ce te-ai dus dracului. Mi-am amintit  pentru că e ziua ta. Sigur, dacă m-ai vedea acum, ai crede că mă joc aruncând pietricele în lac, dar nu sunt deloc pietricele, sunt pietre de-a binelea şi le arunc cu ură în mizeria asta care ţi-a supt prospeţimea trupului şi ţi-a învineţit pielea, când te-au scos goală, cu alge prin plete şi cu ochii larg deschişi.

Eşti o toantă, Carla! Doi ani la rând m-ai ameninţat că te arunci de la balcon şi până la urmă ai ales lacul ăsta puturos, numai broaşte şi ţânţari! Nici nu mă miră că te visez întotdeauna smiorcăindu-te, cu frumosul tău trup acoperit de înţepături, rugându-mă să ţi-l ung cu uleiuri poate s-ar potoli usturimea şi ai reuşi să dormi şi tu un pic. Totuşi am umblat ca nebuna pe la farmacii şi mi-am umplut camera cu tot felul de sticluţe, deşi ştiam că totul e în van. Nu te-a ajutat nimic, te visam în continuare la fel de chinuită, dar am sperat că Misha ar putea face ceva. Poate nu ştii nimic. Lumea se temea de el, cum şi eu de altfel, dar toţi apelau la el când n-aveau altă soluţie. A fost bine oricum, chiar ne-am împrietenit la un moment dat, deşi în mine se bătea alarma de fiecare dată când era prin preajmă. Nu înţelegeam de ce, erau doar nişte leacuri până la urmă, chiar dacă nici unul n-a dat greş vreodată, dar am fost acolo şi nu era nici o vrăjitorie la mijloc. Numai când mergeam să căutăm plante devenea straniu. Nu-mi permitea să mă apropii când vorbea cu ele. Şi nici Misha nu mai semăna cu el însuşi. Păcat că a fost în zadar.

Într-o vreme credeam că ai murit de SIDA. De vină e filmul ăla, unde eroul, în ultimul stadiu al bolii, are corpul acoperit de bube. Semăna cu tine, cea din vis. Am aruncat la gunoi toate sticluţele alea. Îmi părea stupid că am sperat să te ajute. Chiar am intrat într-o asociaţie de voluntari contra infecţiei HIV. Urma să particip la un training într-o tabără din pădure, departe de oraş. Ştii, acolo am găsit lacul. Putea fi doar un amuzament până la urmă dacă nu l-aş fi cunoscut pe Misha. Era trainerul nostru din Rusia. Şi poate nici asta nu ar fi fost o problemă, dacă nu-mi venea ideea aia tâmpită la primul curs, când trebuia să desenăm un om pe o coală de hârtie. Cum nimeni habar n-avea cum s-o facă, iar coala avea dimensiunile mele, m-am întins pe foaie şi ei m-au desenat. Misha mi-a întins mâna şi m-a ajutat să mă ridic. Gestul, de altfel, mă uimise, pentru că, de obicei, era rece şi distant, aveam impresia că ne priveşte pe toţi cu dispreţ, iar eu  puneam totul pe seama aroganţei ruseşti. Devenise oarecum volubil şi prietenos, discutam mult în pauze. Aşa am aflat că e psiholog, că are un cabinet de terapie şi, în afara proiectelor, se ocupă de pacienţi. Îmi era chiar simpatic, până într-o noapte când nu puteam să dorm şi am ieşit să mă plimb. Era lumină în sala de training. M-am apropiat de fereastră şi l-am văzut plimbându-şi degetul pe conturul meu. Nu putea să mă observe, dar aveam impresia că ştia. Am stat îngrozită câteva ore pe malul lacului şi eram sigură că te-ai înecat anume acolo.

* * *

Pe marginea patului, chiar lângă pernă, apărea uneori bucla roşcată. Era de obicei înainte de 7. Puţină lumină şi, bineînţeles, spaima aia când abia te-ai trezit şi nu înţelegi unde te afli, în ce poziţie e corpul tău, pentru că nu-l simţi. Nu deschideam ochii pentru că mi-era teamă să fie adevărat, că a venit ziua aia când o să dispară  iluzia că se întâmplă ceva, că lumea există şi nu eşti singură. Deschid ochii, văd bucla, îi închid înapoi. Iar mi-a  şoptit tâmpenii la ureche cât am dormit. Cred că de asta îmi vuieşte capul. Merg desculţă până la baie şi răceala din tălpi mă face să-mi simt corpul amorţit, iar părul ca pe nişte ţepi înfipţi direct în creier. Mă întorc şi văd că ceva nu e la loc: cămaşa de noapte pe care am aruncat-o pe jos, stă aranjată pe scaun, papucii unul lângă altul în faţa noptierei, dar mi-i amintesc unul la uşă, celălalt sub calorifer, i-am aruncat aseară din picioare, pentru că era cald şi eram iritată. Văd sub pat un colţ de rochie şi ies la balcon. Cândva asemenea lucruri îmi păreau normale. Era pe atunci când trăiam în aceeaşi curte cu bunicii. Părinţii plecau la serviciu dimineaţa devreme şi mă trezeam singură în casă, cu uşa încuiată. Bunica venea să mă ia mai târziu, de obicei, şi atunci mă ghemuiam în mijlocul patului cât mai departe de margini.  Eram sigură că sub pat colcăie tot felul de monştri şi, până venea, mă făceam albă la faţă, încât ea se îngrijora tot timpul de ce sunt aşa de palidă.

Cel mai mult mă temeam să pun piciorul pe podea şi de acolo să apară o mână viermănoasă care să mă înşface de glezne. Mama nu ştia de această frică a mea, dar când eram acasă doar noi două şi trebuia să iasă până la magazin, mă lăsa fără griji singură pentru 10 minute, ştiind că o să mă pună pe pat, o să-mi dea o jucărie şi, când va reveni, mă va găsi tot acolo. O dată când  mama a plecat să cumpere ceva şi eu mă jucam, de sub pat a ieşit o fetiţă cu părul roşcat, totul numai bucle, s-a ghemuit lângă mine şi mi-a zis că şi ei îi este frică acolo. Mi-a spus că o cheamă Carla, cu ea m-am jucat toată copilăria mea.

* * *

Cursul de istorie era în toi când m-am ridicat brusc şi am ieşit din sală, ignorând furia  profului. Bineînţeles că era foarte plictisitor şi agasant să-l auzi vorbind cu emfază despre cultura Principatelor în secolul nu ştiu care, dar nu de asta ieşisem. Simţeam că ceva nu e în regulă, plus că mica imbecilă a început să mă deranjeze foarte tare. În drum spre microbuz, Carla era foarte atentă la oameni şi exclama încontinuu „E îngrozitor să ai coşuri pe faţă! E îngrozitor să porţi pantaloni în carouri! E îngrozitor să-ţi numeşti câinele Nefertitti şi să-i vopseşti unghiile cu ojă roşie! CE  ÎNGROZITOR  E  TOTUL!” Microbuzul era aproape gol, doar pe locurile din fund erau trei pasageri, dintre care unul a coborât la următoarea staţie. Sigur era ciudat că mă lipisem de perete şi refuzam să mă mişc de acolo, deşi şoferul a insistat de nenumărate ori să iau loc. Îl ignoram aşa cum l-am ignorat şi pe prof, dar Carla continua să mă terorizeze: „ Hai, aşază-te, fă-i de lucru şoferului pentru deseară, nu vezi că-i un imbecil? Cine e el să-ţi spună ţie ce să faci? Zici că încearcă să fie drăguţ, dar e un prost şi te enervează, aşază-te, stai jos ţi-am zis! Ce satisfacţie va fi să ţi-l imaginezi frecând locul pe care ai stat! Bineînţeles, înarmat cu o perie şi o grămadă de detergenţi.”

Cum am ajuns acasă, am băgat pantalonii la coşul de gunoi, iar pe mine în cadă. Nu că mi-ar fi păsat, dar, stând în apă, mă gândeam ce-o fi crezând şoferul şi ăia doi când m-am îndreptat spre portieră lipită în continuare de perete şi am coborât cele două trepte cu spatele spre ieşire? Şi proful de istorie? Mare scofală că am ieşit în timpul cursului, ce-i în asta aşa de jignitor? „Tâmpito, îmi zicea Carla, s-a enervat nu pentru ca ai ieşit, ci pentru că în timpul ăsta îţi acopereai fundul cu cartea de istorie!” Şi pantalonii mei turcoaz? Îmi plăceau cel mai mult din tot ce aveam în dulap. Bineînţeles, aş fi preferat să fac invers, să bag pantalonii în maşina de spălat şi pe mine la coşul de gunoi. Când eram mică, auzisem că unul dintre vecini s-a spânzurat. Înţelesesem de ceva timp că lumea e ciudată, dar să-ţi doreşti singur moartea îmi părea prea de tot.

Şi iar trăncăneala Carlei: „Eşti mai îngrozitoare decât Nefertitti. Oare nu-ţi vine să vomiţi? În locul tău m-aş sinucide. Din exterior… mă rog… ca şi altele, dar în interior eşti un hoit! Vezi că ai început să putrezeşti de pe acum. Iar când o s-o mierleşti, o să fie nevoiţi să te îngroape chiar a doua zi, şi cu sicriul închis. O să duhneşti ca dracu!”

Priveam substanţa vâscoasă de pe fundul cadei. O tulburam cu piciorul şi apa se făcea roză. Mama îmi spusese odată: „să nu stai în apă fierbinte”. Atât mi-a trebuit. În scurt timp apa era roşie de-a binelea. Era funny. Aveam impresia că-s pe ducă. Mai ales că baia era destul de mică şi se umplea repede cu aburi, până nu puteai să mai respiri. Aveam nişte ameţeli teribile, încât până ieşeam de acolo, cădeam în pat aproape fără cunoştinţă. Satisfacţia mea cea mare când stăteam aşa şi fredonam ceva de Jimbo, era să-mi imaginez că într-o zi, când voi rămâne acasă doar cu mama, am să las uşa de la baie deschisă şi o să mă vadă aşa leşinată într-o baltă de sânge.

* * *

Carla ţopăia în jurul lui furioasă „Dă-o naibii, pleacă imediat, e o ţăcănită, o să te facă muci, are între picioare o ascuţitoare care rupe toate creioanele!”

„Mică imbecilă, nu vezi că nimeni nu te aude? Relax, fac ce vreau, ia-ţi o pauză pentru toată noaptea”.

N-a fost aşa de simplu. Am urcat pe motocicletă cu brunetul, dar m-am trezit alături de un  blond gras. Carla-mi stătea pe abdomen cu păpuşa ei şi zâmbea maliţios. Mi-am zis că nu mai beau vodcă în veci. „Dă-te jos, vaco”. Altădată veneam spre ea cu pumnii strânşi şi ea fugea de mine ţipând, acum mi-era silă, n-aş fi făcut nici un efort în plus. Sub duş îmi veneau fragmente de imagini din noaptea aia, care mă nedumereau, nu se potriveau deloc cu ce am găsit dimineaţa. Îl vedeam pe proful de semiotică gestuală şi pe mine descheindu-i nasturii: deasupra umărului său apărea mai întâi claia de păr roşcat, apoi ochii bulbucaţi ai Carlei, care m-au făcut să izbucnesc în râs. El a crezut că mă jenez şi a pus o muzică sub care ne sărutam, în timp ce cu piciorul o împingeam pe Carla sub pat.

* * *

„Ce tot faci acolo?”

* * *

Urcasem într-un copac. Creanga pe care am încălecat-o îmi permitea să văd luminile din salon. S-au adunat acolo cu toţii. Stăteam rezemată de trunchi şi le ascultam râsetele. Dacă aş fi învăţat vrăjile bunicii, pe care din ele aş fi ales-o? Una care i-ar face să-şi înghită limbile în convulsii sau alta care le-ar scoate spume pe gură şi ochii li s-ar roti în orbite, ca la păpuşi după ce le dai cu pumnul în cap.

În copilărie au fost multe din astea. Când veneau de la cumpărături, părinţii ne aduceau câte o păpuşă nouă. Mă uitam îndelung la hăinuţe, la pantofiori, o despleteam şi mă jucam cu părul ei. Cel mai mult îmi plăceau păpuşile pe care le puteam pieptăna, dar nu avea mare importanţă, toate până la urmă se alegeau cu un pumn în cap,  asta pentru că adevăratul deliciu era să vezi cum i se învârteau ochii şi se opreau cu partea albă în afară; la unul, de obicei, puteai să mai vezi o bucată de iris albastru. Era ca o ruletă: irisul se va opri în orbita asta sau în cealaltă? După, nu mai puteai să-i faci să se rotească, de aceea toate păpuşile erau de unică folosinţă. Uneia i-am dat cu pumnul de două ori, dar ochii continuau să rămână la locul lor, de atunci era păpuşa mea preferată, singura vrednică de a o purta cu mine. Avea ochii verzi, nu albaştri ca celelalte, şi mi-o adusese unchiul din Germania. I-am pus numele Charlie.

Părinţilor le spuneam că mi le strică din gelozie Carla, eram credibilă: nici o păpuşă de-a ei nu avea ochii întorşi. Deşi pedepsită, Carla nu se dezvinovăţea niciodată. În schimb în zilele următoare mă alegeam cu tot felul de capcane, care de care mai ingenioase. Era felul nostru de a ne juca de-a războiul; aşa cum se jucau băieţii, împuşcând din deget – nu ne stârnea decât dispreţul. Cele mai dure manevre ale Carlei erau cele umilitoare. Odată m-a chemat în grădină şi mi-a zis că şi-a făcut o casă în copac. La baza copacului a pus o bucată de carton, pe care a scris Welcome, iar pe trunchi a fixat o bucată de tablă. A urcat pe creanga unde, cică, era casa ei. M-am uitat, dar n-am văzut nimic suspect. Carla a zis că trebuie să-mi şterg picioarele de covoraş, să bat în tablă  şi, ca la orice casă civilizată, după ce îmi va răspunde, să urc. Am făcut întocmai, mi-am şters picioarele de Welcome, am bătut în tablă, la a doua lovitură, peste cap mi-a căzut o mătură, atârnată de o aţă. Am început să plâng de furie, gândind că, în timp ce loveam ca tâmpita, ea dezlega aţa. Iar să stai cu faţa la perete, cum făcea Carla pentru minciunile mele, era nimic, pe lângă a te alege cu o mătură în cap.

Jocul nostru a durat mult. Cu timpul Carlei îi era tot mai greu să mă păcălească. Am învăţat să-i deconspir capcanele, aşa credeam eu, dar se prea poate ca ea să se fi plictisit mai devreme.

Eram în grădina unchiului meu, care locuia alături. Pregătem şi eu ceva pentru ea. Plus că unchiul avea nişte tufe de agrişi delicioşi. Şi, în general, unchiul era un tip interesant. Era mai tânăr decât tata, purta blugi, geci din piele neagră, şi nu mirosea a apă de colonie ca tata. Avea tot felul de obiecte luxoase aduse din străinătate. Era şofer de cursă lungă. Îmi plăcea la el, dar mă duceam rar pe acolo. Când nu era plecat, se închidea în casă zile întregi şi citea. Nu-i plăcea să fie deranjat. Dar uneori reuşeam să mă strecor pe coridor, aşa am făcut şi atunci. Din camera lui se auzea o muzică ameţitoare, cred că unul din discurile lui aduse din nu ştiu ce ţări. Uşa era întredeschisă şi l-am văzut dezbrăcat, iar pe Carla, într-o rochiţă dantelată, masturbându-l. Imaginea asta avea să mă urmărească mult timp cu un amestec abject de senzaţii, între leşin şi gelozie. Atunci am înţeles de ce îmi aducea mai multe cadouri; ea era domnişoara, n-avea nevoie de păpuşi, deşi aveam aceeaşi vârstă. Îi dăruia lenjerie şi cosmetice pe care le păstra în camera lui, ca să nu le vadă cineva. O prefera, deci.

Înainte să se înece, Carla mi-a zis, că ea l-a sedus, că n-a fost victimă nici o clipă. Dar n-am crezut-o, l-am otrăvit peste câteva zile

Am coborât din copac şi mă îndreptam spre cabană. Am hotărât să traversez rapid salonul fără să mă opresc, chiar dacă cineva din ei va încerca să mă reţină. Nu mi-a reuşit. Jucau toţi un joc straniu. Îşi luau fiecare câte o fâşie de hârtie igienică şi trebuiau să răspundă la orice întrebare li se punea, odată ce ai răspuns, rupeai o bucată de hârtie, şi aşa până se termina toată.

Misha mi-a zis să mă opresc, am simţit în vocea lui un ordin şi m-am supus, aşa cum făceam de fiecare dată când mă chema seara în camera lui şi-mi turna coniac. La început refuzam să beau, până se irita şi-mi ordona „Пей, черт тебя возьми!”[1] Dinţii îmi clănţăneau pe pahar şi jumătate se vărsa în decolteu, la care el se uita gemând. Credeam că o să-şi bea coniacul direct de pe mine, dar mă lăsa în pace.

M-a luat la întrebări şi la fiecare răspuns dispărea cineva, de parcă aş fi suflat în lumânări, până m-am pomenit singură cu el în salon, pe întuneric.

  • Cum ai reuşit să găseşti lacul?
  • Din pură întâmplare.
  • Aşa nu merge. Va trebui să spui totul. Altfel, pentru fiecare minciună, primeşti o nouă întrebare. Sunt în stare să te ţin aici luni întregi. E legat de barul Paradis. Cum ai ajuns acolo?
  • Păi, era sfârşit de săptămână şi colegele mele de cameră au plecat acasă. Nu ştiam cu ce să mă ocup, nu aveam chef de nimic. Era deja târziu. Nu departe de cămin era un internet cafe, unde cu zece lei puteai să stai toată noaptea în reţea. Am mers acolo. Operatorul era întotdeauna foarte drăguţ cu mine. În noaptea aia şi-a luat curajul să mă invite la o cafea. Nu ştiam de Paradis, era în spatele blocului. Mi-a zis că am ochii obosiţi şi că o pauză de 15 minute mi-ar face bine. Tonul vocii lui îmi anunţa o companie minunată, dar în Paradis a întâlnit o veche cunoştinţă, care s-a aşezat cu noi la masă. Tipul a comandat un shake pentru mine şi a început să flirteze. Era înalt şi avea o figură atletică, ceea ce-l făcea să fie foarte sigur de sine. Operatorul nu ştia cum să reacţioneze, se holba la noi şi atât. Îmi venea să-l zgâlţâi şi să-i zic s-o ştergem de acolo. În loc de asta m-am ridicat şi am plecat la baie. Nu ştiam ce să fac, să plec imediat sau să las totul aşa cum este. Dar n-am avut timp să mă gândesc că l-am şi văzut intrând. M-a ridicat la înălţimea lui şi m-a lipit de perete, şi-a trecut limba peste obrajii mei, iar cu dinţii mi-a smuls un nasture de la bluză, în timpul ăsta încercam să ajung cu vârful picioarelor la podea, dar nu făceam decât să împing cu călcâiele în perete, gresia le făcea să alunece şi toată mişcarea asta se repeta, până a început să mă atragă imaginea noastră în oglindă, priveam obsesiv toată scena şi la un moment dat am realizat că nu era nici o oglindă acolo, că vedeam totul din exterior, că nu eram în mine, ci undeva în afară. Îmi priveam corpul care încerca să se elibereze, dar deja nu mă mai interesa suferinţa lui, am ieşit prin peretele Paradisului şi m-am pomenit deasupra lacului. Asta e tot. Nu am ce să-ţi spun mai mult.
  • Spune-mi cum ai revenit.
  • Îmi dăduse sângele din nas. I-am pătat toată cămaşa. Mi-a oprit hemoragia şi m-a ajutat să mă spăl, făcea totul cu multă grijă. Schimbarea asta bruscă,  atenţia lui m-au mişcat. Când îmi amintesc de el, revin întotdeauna asupra acestui moment. Nu ţin minte ca cineva să fi avut mai multă grijă de mine.
  • Ce ştii despre lac?
  • Nimic, atârnam deasupra lui şi atât, n-am avut timp să înţeleg ceva.

* * *

Bunica era o femeie delicată. Deşi a trăit toată viaţa la ţară se mişca întotdeauna cu graţie, ţinea spatele dreapt, capul sus, iar privirea avea ceva aristocratic. În copilărie eram sigură că e de familie regală. Cel mai misterios pentru mine era părul ei, care era coafat cu multă grijă. Nici la ceremonii femeile nu purtau coafuri mai elegante decât cele pe care le purta bunica în fiecare zi. Când lucra, era foarte atentă să nu-şi atingă părul. Pieptănătura ei complicată nu se repeta niciodată. Ceilalţi puteau crede că sunt zile când poartă aceeaşi coafură ca în ziua precedentă, dar eu observam că acolo unde ieri era o cosiţă, azi e o şuviţă simplă. Sigur nu vroia să stârnească şi mai multe întrebări în legătură cu ciudăţeniile ei. Cine s-ar pieptăna atât de sofisticat în fiecare zi, ca să lucreze în grădină? Şi totuşi nu asta mă intriga cel mai mult în legătură cu părul ei, ci faptul că niciodată nu i-am văzut lungimea.  Nu lăsa pe nimeni să o vadă când se pieptăna, nici pe mine, deşi bunica spunea multe lucruri interesante când eram singure. Îmi plăcea când vorbea despre femei. Zicea că puterea lor este în abdomen, locul atât de râvnit de bărbaţi, anume acolo este ascunsă o hologramă a pământului, datorită căreia deţin taina procreării, dar asta le permite şi să manipuleze cu stihiile, numai că de obicei ele nu ştiu nimic despre asta. E adevărat că atunci nu înţelegeam mare lucru, dar şi acum, la mulţi ani după moartea ei, mă întind pe podea, cu palmele pe pântec, cu ochii aţintiţi în beznă, şi încerc să-mi dau seama ce a vrut să spună. Un singur mister mi s-a dezvăluit în legătură cu bunica – lungimea părului.

Bunica ştia proprietăţile plantelor şi cum să vindece cu ajutorul lor. Îmi plăcea să merg cu ea să le culegem. Pe unele le culegeam doar noaptea, bunica spunea că, dacă le rupi ziua, toată puterea lor e răpită de soare. Mama nu ştia despre asta, pentru că  rămâneam adesea să dorm la bunica şi atunci mergeam noaptea pe câmp. Într-una din aceste nopţi culegeam nişte ierburi de lângă izvor. Aveau o aromă foarte puternică, fiindcă şi acum, când îmi amintesc de ele, le simt mirosul. Când coşuleţul cu plante era aproape plin, am văzut trei umbre, apărând în vârful dealului. Era o noapte cu lună şi ne-au observat, pentru că se îndreptau spre noi. Pe măsură ce se apropiau,  am desluşit că erau nişte bărbaţi, care probabil se întorceau de la muncă. Râdeau zgomotos şi vorbeau obscen de cum ne-au văzut. Am privit spre bunica, dar ea părea a fi calmă şi aduna în continuare plantele. Când erau doar la câţiva metri, am simţit nişte contracţii puternice în stomac şi am înţeles că voi vomita, dar atunci bunica a făcut ceva care mi-a tăiat respiraţia. Dintr-o singură mişcare şi-a aruncat rochia la pământ, apoi şi-a despletit părul care a căzut în valuri, până a acoperit-o în întregime, lăsându-i la vedere doar degetele de la picioare, cu unghiile vinete. Atunci a pornit spre ei, mormăind ceva cu o voce nepământească. Era o privelişte absolut teribilă. Bărbaţii au rămas ţintuiţi câteva clipe, cu ochii ieşiţi din orbite (unuia a început să-i curgă sânge din nas), după care au rupt-o la fugă, aruncând tot ce aveau la ei. La un moment dat, unul s-a oprit şi a încercat să arunce spre ea un cuţit pe care-l ţinea la brâu şi atunci părul ei a prins lungime, încolăcindu-se o parte în jurul mâinii, făcându-l să scape cuţitul, alte şuviţe i-au cuprins gâtul şi picioarele, strangulându-l, până când chipul lui a început să aibă culori pământii. Atunci i-a dat drumul, dar ăla abia de mai reuşea să fugă.

Când nu s-au mai văzut, părul ei s-a răsfirat în toate direcţiile, acoperind cerul de noapte şi am văzut cum firele de păr urmăresc liniile luminoase ale lunii. Atunci am înţeles că părul ei nu are capăt. În acele momente era transfigurată, arăta foarte tânără şi am relizat că niciodată n-a avut mai mult de douăzeci şi cinci de ani, nici când am văzut-o palidă în sicriu cu trei fire albe în părul ei atât de negru.

Bunica mea era Sailor Moon.

* * *

În fine, nu m-ar fi deranjat atât de tare dacă echipa de voluntari ar fi avut mai puţin umor, dar să faci o demonstraţie de utilizare corectă a prezervativului şi încă pe degetele lui, m-a înfuriat la culme. Asta a şi intenţionat, dar în loc să mă gândesc la altceva, să fiu absentă, eram atentă la respiraţia lui: aceeaşi ca şi atunci când îmi turna coniac. Totul favoriza prezenţa Carlei:

  • Eu cred că deja i s-a sculat, labagiul dracului!
  • Nu mă interesează.
  • Ha, şi cum rămâne cu tot spectacolul? Ar fi putut să ia un prezervativ simplu, dar ăsta e cu aromă de zmeură. Trebuie să faci ceva. Nu în zadar ne-am jucat noi de-a războiul.

Când în sală am rămas doar cu John şi Misha, John mi-a vorbit în română,  pronunţându-i numele, să înţeleagă că e vorba de el şi să-l enerveze:

– Dacă te mai terorizează, să-mi spui. Se găsesc soluţii şi pentru el.

La cină i-am turnat în farfurie aproape jumătate de tub de Tabasco.

  • Şi asta e tot? mi-a zis Carla.

* * *

Bunica n-a apucat să-mi zică ceva. Obişnuia să spună : “Cât de mult aş vrea să te văd mare”. Cred că avea un secret pe care nu putea să mi-l dezvăluie cât timp nu atingeam o anumită vârstă. Încercam să ghicesc ce mi-ar fi sugerat în acea situaţie. Această bunică închipuită m-a ajutat nu o dată. Atunci ea m-a îndemnat să-l urmăresc fără grabă, cât mai atent, să trec cu privirea pe faţa lui, să-i observ emoţiile, să-i studiez mâinile. Acestea trădează mai mult de obicei: ce mişcări fac, cât de relaxate sunt, unde stau, cât de mult sunt la vedere, această semiotică mă delecta şi totuşi n-am observat nimic special, singurul gând a fost în legătură cu metaniile din turquoise pe care le purta la încheietura mânii stângi. I le-am smuls mai mult într-o doară, din lipsă de idei, şi am gândit ce-ar fi oare dacă le-aş arunca în lacul din pădure? Din câte mi s-a părut, el s-a alarmat suficient de tare încât să-mi placă să mă joc cu el. Pentru început, a încuiat uşa şi a ascuns cheile în buzunarul de la blugi, ceea ce m-a făcut să zâmbesc. Ne-am fugărit, răsturnând totul, încât am adus camera într-o dezordine colosală, dar curând mi-am dat seama că pentru el ăsta nu era un joc. A înşfăcat o statuie de fier de pe pervaz şi s-a luat după mine, făcând praf lucrurile care-i stăteau în cale. Deja nu-mi mai păsa de metaniile lui, voiam să scap de acolo întreagă. Privea fix şi respira zgomotos, faţa i se înroşise şi de pe tâmple îi curgeau şiroaie, părea hotărât să nu mă lase să ies vie de acolo. Genunchii îmi tremurau şi mă împleticeam în obiectele de pe jos. Între timp a spart geamul, când a încercat să mă dea la pământ cu statuia, şi am reuşit să ies pe acolo, deşi m-am rănit la picior într-un colţ de sticlă. Alergam şchiopătând şi pantoful mi se umplea de sânge. El venea în urma mea cu paşi mari. În pădure încă nu era destul de întuneric ca să mă pot ascunde. Piciorul nu mă mai ţinea, dar continuam să fug. Ajunsesem deja aproape de lac  şi mi-am dat seama că mai am metaniile la mine. Le-am aruncat cât mai departe în apă. Misha era la numai doi metri şi totul s-a oprit brusc. Aerul a început să se condenseze şi mă mişcam foarte lent. Atunci m-am pomenit în camera lui. Toate obiectele erau întregi, aranjate la locurile lor, iar el şedea în fotoliu, învărtind pe degete metaniile.

Душа моя, как же ты меня раздражаешь![2] Ce fiinţe bizare sunteţi voi oamenii! Chiar ai crezut că poţi să-mi faci ceva?

* * *

Da, anume aşa se va întâmpla: o să te întorci seara acasă şi o să-ţi iasă înainte o haită de câini care te vor face bucăţi, da, da, da, să ştii că trupul tău o să adăpostească o boală şi îţi vor cădea părul şi unghiile şi pielea, asta dacă vei avea noroc, dar cel mai probabil o să-ţi defechezi maţele ca Arie, eretico, nu meriţi un sfârşit mai demn, dar înainte de asta o să-şi pună labele pe tine toţi obezii din spitale şi cu gurile băloase o să te muşte de pântec, o să-şi verse lichidele bolnave în tine, şi, când o să te îngroape, o să fii încă vie, ai să te trezeşti în sicriu fără aer şi lumină, fără spaţiu, voi avea eu grijă să-ţi facă unul mai îngust, să nu poţi să-ţi mişti nici braţele, n-ai să zgârii capacul cu unghiile, n-ai să te întorci cu faţa în jos, n-o să te dezgroape nimeni, iar în întuneric ai să mă vezi pe mine rânjind.

  • Carla, lasă-mă naibii să dorm!

* * *

Sentimentele intense precum ura sau invidia, trăite într-un spaţiu închis, se condensează la un moment dat şi devin solide. În camera noastră de cămin aşa s-a întâmplat cu suspiciunea, devenită o minge pe care o pasam în tăcere, cu un tremurici reţinut. Există un prag când aceasta devine distrugătoare, pentru că obiectele devin tot mai grele şi nimeni nu se încumetă să le ţină în mâini mai mult timp, sunt pasate tot mai repede şi tot mai dificil, obiectele ricoşează şi ne rănesc, în felul acesta un sentiment mestecat mult timp devine muniţie. Până la urmă nimeni nu iese din asta întreg.

Evident că nu trăim toţi aceeaşi realitate, pentru că în lumea mea tu îmi eşti prietena cea mai apropiată, dar în lumea ta s-ar putea să-mi fii psihoterapeută, prin asta îmi explic de ce eşti atât de pedantă când e vorba de mine. Şi tot prin asta îmi explic de ce un om foarte apropiat, de exemplu  sora, este foarte străin emoţional de tine, ca, atunci când te întâlneşti cu el, să nu vorbeşti decât rahaturi, pentru că în lumea lui, tu nu îi eşti soră, ci menajeră. Realitatea nici unuia din noi nu se repetă şi ne apărăm atât de bine, încât totul din jur nu face decât să ne confirme la infinit că sora e chiar sora, şi doamna de la ghişeu e chiar ceea ce pretinde a fi. Ce altceva ar justifica faptul că vorbim lucruri diferite deşi le numim la fel? Scuze că-ţi torn aşa toate astea, mi-o permit, pentru că sunt sigură că tu vei citi cu totul altceva decât ceea ce scriu. 
 
* * *
 
Continuam să fiu calmă, dar corpul a receptat ameninţarea şi a început să tremure. Stătea la câţiva metri şi nu spunea nimic, totuşi aerul se îmbiba de pericol şi teroare, încât am ajuns să tremur ca frigiderul bunicii. Curând am realizat că nu sunt în stare să mă mişc, de parcă peretele ar fi fost acoperit cu substanţe lipicioase şi nu-mi permitea să mă desprind de el. Sunetele ajungeau la mine estompate, surde, doar zgomotul unei respiraţii pe care o auzeam tot mai aproape. Era întuneric. Totul a început să se învârtă ca într-o maşină de spălat, nu mai puteam să gândesc, îmi simţeam creierii ca pe o pastă cleioasă şi inutilă, apoi respiraţia aia pe gâtul meu, şi un corp strivindu-l pe-al meu, nişte fire sârmoase de păr treceau prin haine, îmi intrau în piele şi le simţeam împletindu-mi-se în nervi şi în vene, formând o plasă flexibilă,  care mă trăgea încet afară din mine.

Mă sufocă orice gen de încăpere. Când mă aflu undeva caut cu înfrigurare să văd câte uşi sau ferestre sunt, dar cel mai mult urmăresc să găsesc un balcon. Adesea dau buzna afară în toiul unei discuţii. Odată era să cad aşa de la etajul trei. Îmi repugnă şi felul în care hainele pe care le îmbrac se ating de mine. Mă deprimă până şi greutatea pleoapelor pe ochii mei. Am renunţat să port paltoane iarna şi am trecut din răceli în gripe, până am făcut pneumonie. Mama când mă îngrijea mă înfofolea cu tot felul de pături şi plapume, iar eu le aruncam pe toate şi urlam la ea până îmi pierdeam vocea.

–  Dacă ar fi fost aici bunica, m-ar fi făcut bine. Du-te naibii cu ceaiurile tale!

Mă îngrozea să închid ochii, pentru că mă acopereau simultan pleoapele şi întunericul. Corpul meu a rămas blocat în acea cameră. Nu pot face nimic ca să-l scot de acolo. Ştiu că am să mor în curând. Nu mă simt vinovată că l-am adus la agonie, mai devreme ori mai târziu şi-ar fi inventat singur o boală care să-l elibereze, dar nu suport gândul că după asta va sta într-o cuşcă de lemn, sub pământ.

Tu cunoşti atâtea lucruri, spune-mi ce pot face.
 
* * *

  • De ce ai încercat să te sinucizi?
  • Dar nu am făcut asta niciodată, domnule, mă confundaţi cu cineva.
  • Din câte ştiu, eşti singurul copil în familie. E adevărat?
  • Da, aşa este.
  • Atunci cine e Carla?
  • Dar v-am zis, lua-v-ar toţi dracii, e sora mea!

* * *

Nu te jena, te rog, am să-ţi împart cu bucurie bolile mele, mai ales unele care  sunt mai greu de purtat, nu e atât de stranşic după cum sună, arată ca un vierme, nu-l vezi de obicei, ţi se înşurubă aici, pătrunde în ţeastă fără durere, roade câte puţin din creier, nici nu observi când înebuneşti.
 
* * *

Voi număra până la trei şi vei uita totul : unu…  doi…..

[1]  Bea, lua-te-ar dracu’!

[2] Sufletul meu, cât de mult mă iriţi totuşi!