intimitate angela marcoviciIntimitate (Charmides, 2013) de Angela Marcovici este cartea clandestină a unuia dintre cei doi sau trei poeți români contemporani care vor rămâne.

Printre cunoscătorii pasionați ai poeziei recente, nimeni nu o poate ignora pe Angela Marinescu (fie că o consideră un nume mare și un reper, fie că îi repudiază poezia intensă, excesivă, „neagră”), ea este una dintre vocile majore ale ultimelor decenii, cu o faimă destul de târzie în raport cu prestigiul multora dintre autorii alături de care a debutat cu mai bine de 40 de ani în urmă (cu o carte, de altfel, întru totul remarcabilă, Sânge albastru, din 1969). A.M. a rămas ea însăși de la un volum la altul și a avut o influență decisivă asupra unei bune părți a poeziei scrise la noi după Revoluție.

Așadar, după cinci volume și trei antologii publicate după 2000, Angela Marinescu decide să publice o carte underground (insistând de fiecare dată asupra acestui cuvânt magic) semnată cu numele său de fată, Angela Marcovici. Iar Intimitate a devenit în doar câteva luni, în ciuda circulației restrânse impuse de faptul că volumul-samizdat nu a fost pus, din voința poetei însăși, în vânzare, una dintre cărțile cele mai căutate, comentate și admirate, aș spune că mai ales de către poeții și (atât de puținii) critici tineri – sau încă tineri – care au crescut cu Fugi postmoderne (2000), Îmi mănânc versurile (2003), Limbajul dispariției (2006) sau Întâmplări derizorii de sfârșit (2006), cărți întâmpinate de fiecare dată ca apariții exemplare, care au făcut, după cum am mai scris într-un comentariu la Probleme personale (2009), destule „victime” în rândul vocilor feminine ale generației afirmate după 2000. Am folosit intenționat ghilimelele pentru a nu fi înțeles încă o dată greșit – afirmând că Angela Marinescu a vampirizat cele mai noi apariții din zona „liricii feminine” (deși nu știu cât mai putem vorbi în momentul acesta despre lirică așa cum era ea înțeleasă în trecut), doream să afirm că, din punct de vedere strict tehnic, poeta a arătat o inteligență care nu ține atât de tehnicitate sau de egotism scriptural, cât de voința de a rămâne mereu proaspătă și actuală în raport cu noile cuceriri ale limbajului și ale poeticității. Efectiv, Angela Marinescu a avut puterea și mobilitatea de a rămâne contemporană cu generațiile care s-au succedat, depășind cu propriile lor arme aproape toate prezențele feminine care au încercat să se afirme în direcția inaugurată de ea. Evident, nu sugerez că a început să scrie ca junele 2000-iste (rezultatul ar fi fost, cel mai probabil, un dezastru), ci intuiția mea este că a reușit să catalizeze și și-a apropriat toate „cuceririle” poetice ale noutății și ale strictei actualități literare. Și-a luat înapoi de la debutante ceea ce fusese infuzat chiar de ea, și nu atât de poete ca Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Constanța Buzea sau Gabriela Melinescu.

FOTO:  Titus Tihuan

FOTO: Titus Tihuan

Mai contemporană cu Angela Marinescu (și încă mai nouă decât ea) nu putea fi, așadar, decât Angela Marcovici. Pe scurt, în cărțile precedente vedeai cum poetele generației mele (ale căror principale atuuri – visceralul și sexualitatea, imagismul greu și întunecat, obsesia eului traumatizat) erau depășite prin chiar formulele pe care încearcă să le genereze (fiecare cu personalitatea, talentul și ofurile ei) de fiecare nou volum al Angelei Marinescu, ce părea să încorporeze substanța sintactică și lexicală a poeziei care se scria sub ochii ei – și față de care a rămas întotdeauna, spre deosebire de aproape toți ceilalți 60-iști, extrem de atentă și de curioasă. Exemplul cel mai grăitor mi se pare Întâmplări derizorii de sfârșit, dar ne-am putea uita din nou și înspre Probleme personale –, și nu atât virulența sau spiritul tot mai certăreț și mai plin de ifose al 2000-istelor era în joc, ci suflul vital al textelor lor. Noutatea lingvistică și jucăriile preferate ale tinerelor furioase de acum. Înțelegând acest mecanism (și făcând un simplu exercițiu comparativ între cărțile Angelei menționate mai sus cu primele cărți scoase în acei ani de fracturiste, feministe și „viscerale”), această poetă a cărei unicitate e întotdeauna determinantă (chiar și când devine confuză ideatic, imprecisă ideologic sau zăbovește asupra unor idei ce nu pot fi exprimate coerent decât în propria-i manieră poetică) s-a dovedit nu doar unul dintre cei mai importanți poeți români, ci mai cu seamă un spirit capabil în permanență să se autodepășească (mizând mereu, în fapt, pe temele dintotdeauna ale poeziei sale – marginalitatea, boala, suferința, corporalitatea zdruncinată sau dualitate sex-mistică – pentru care ne putem întoarce la Parcul din 1991, cam pe când 90-iștii de abia își începeau asediul asupra establishment-ului).

Intimitate nu doar că nu seamănă, în ce are mai izbitor, cu nimic din ceea ce se scrie astăzi în poezia noastră, dar pare să fie, pe de o parte, punctul extrem de dezvoltare a temelor și motivelor Angelei Marinescu, și, în plus, cartea sa cea mai concisă (dar și cea mai subțire) și cu fisuri de abia vizibile – poate atunci când face apel la sintagme sau motive pe care le știm prea bine din cărțile anterioare, devenind astfel, din punctul meu de vedere, ceva mai puțin Angela Marcovici decât și-ar fi dorit: „crucișătorul Potemkin / nemișcat / pe apele adânci / ale Mării Nordului. / rușii când reușesc / rad / chiar / tăcerea sexuală”.

Cu excepția câtorva poeme ceva mai puțin intense (nu însă și contrastante în echilibrul interior al plachetei), Intimitate are câteva piese care obligă cititorul la relectură și surpriză continuă („Lumina dimineții”,  „Blocul NU”, „*** (nimic nimic nimic…)”, „Plimbare de seară”, „Sfârșit”, „Autoportret”, „Artificial” sau „Post-poezie”). O plachetă din care, în punctele ei maxime, în încheieturile care o fac atât de strânsă și de șocantă (nu, nu despre șocurile de mucava ale vorbirii fără perdea sau ale metafizicii de gargară vorbesc aici) se poate cita copios, poate mai puțin din partea a doua (din cele trei ale unui volum ce conține, în definitiv, doar 25 de poeme) – aceasta amintind cel mai mult de Angela Marinescu post-2000 despre care am vorbit deja destul în prima parte a articolului.

Desigur, Angela Marcovici nu a scăpat de tot de Angela Marinescu, de ticurile și toanele pe care i le știm. De sora adorată, de călugăriță, de Eleonora, de pereți și de nebunie, de sânge și creier, de tuberculoză, de irepresibila tendință de a folosi neologisme și cuvinte din sfera tehnică sau medicală, de unele stridențe care îi definesc stilul și practica poetică, însă precizia, profunzimea  – care la A.M. nu e niciodată fardată sau cu ochii dați peste cap, ca la poeții care știu că știu totul –, sentimentul de pumn primit în stomac după citirea câtorva texte din Intimitate sunt garanția că ne aflăm în fața unei cărți întru totul adevărate: „în capitala unei țări / cu granițe din ce în ce mai nesigure // să (nu) port / haine de plumb / mate elegante / academice // deoarece suntbătrână. suntinocentă. suntautistă. // sunt mai bolnavă decât un îndrăgostit / în preajma sinuciderii. / «trebuie scoasă din joc», ar spune / marii noștri poeți. / niște lichele înnăscute. / cum au făcut mamele lor să le reușească? // o noninterpretare din ce în ce mai absconsă. / un nonloc din ce în ce mai izolat. / un nonbuncăr cu ușile și ferestrele zidite. / o nonpoezie din ce în ce mai întunecată.”

Nu e câtuși de puțin întâmplător citatul din Woyzeck al lui Georg Büchner cu care se deschide cartea: „Woyzeck e disperat”. Faimoasa piesă a doctorului german mort la 23 de ani, neterminată de altfel, și redescoperită / reinventată la începutul secolului XX, iar apoi, cinematografic, de Werner Herzog, rămâne, după aproape două secole, un comentariu violent despre abrutizare socială, despre sărăcie și neputință, crimă și moralitate. Neînchegat și antiteatral, Woyzeck a devenit, „remasterizată” în variante succesive, o piesă de rezistență a dramaturgiei europene. De aceea, fundamental antiteatrală și antiretorică, Angela Marcovici alege acest moto simplu și sugestiv: ea nu scrie o poezie despre marginalitate, ci dinăuntrul marginalității („rămâi aici, / așezată pe grație și pe-ntuneric, / pisică a celor veșnice, / rămâi cu noi, nenorociții.”; „(…) m-am prăbușit pe stradă, am devenit dintr-odată / un copil al străzii, fără nicio șansă, / ce mai trage pe nări doar voluptatea drogului și-a morții”; „nu sunt bună de nimic / pe cine ar mai putea interesa / întunericul meu / din care / țâșnește / urină”) și a descompunerii oricărei dorințe de a mai face poezie, cu „vibrațiile matematice ale suferinței adânci”, cu fața la perete, percepându-i structura de profunzime, ca un detector atomic, pătrunzând adevărul ardent și nemilos al bolii și al singurătății.

Intimitate iradiază poezie așa cum reactorul de la Fukushima a răspândit material radioactiv luni de zile după explozie: „(…) poate că totuși, atunci, demult, când alergam înspre / tine, atât de tare încât mi-am zdrobit capul / de-un stâlp / și din cap a țâșnit umbră și întuneric, / ca niște schije / sau, poate, când și mai demult, noi doi, din scaunele / noastre cu rotile, deoarece eram handicapați, / ne-am atins, mai întâi mâinile, apoi, separați și / indiferenți, am privit cu o mare intensitate cerul / până s-au sfărâmat scaunele cu rotile și noi ne-am / trezit direct pe asfalt, ca două animale bolnave, / în jurul cărora s-au strâns: 1. mulțimea, în cercuri / compacte și din ce în ce mai strâmte / 2. melancolia și 3. moartea / de trei ori M, adică nimic. (…)”

Luându-l pe NU („Blocul NU”) în brațe atât de vehement și de concentrat cum parcă nu a mai făcut-o niciodată, nihilismul este desăvârșit, iar poezia dispare în „locul locurilor indiferente”.


coversite