Între două biserici albe
aruncate pe trotuarul gol
tu înalte cinste
călugăriţă infirmă
sub jetul opac
complexul luminos al
neputinţei
convertit în cuţit
dedesubt ultimul şanţ
adânc
creier crucificat
explozia întunericului

***
În preajma mea aceste
cuvinte însorite
dar de gheaţă. ele sînt
ceea ce numesc
efort existenţial. esenţă.

dincolo de ele vidul
dincoace de ele vidul
între ele vidul.
singură cu mine însămi
în faţa tuturor lucruriloe
ce şi-au recăpătat forţa
de a fi

la limita dintre tăcere şi
neant
un urlet liniştit al puterii
fiinţei

sângele luptei se transformă
în jăratec
soarele îmi ocoleşte ochii
umbra răsare-n întuneric

***
disciplina drogului şuieră-n
umbra
castităţii din urmă
strigătul veşnic al coloanei vertebrale
macerate de vid
digestia bolţii

 


 

Aceste poeme se regăsesc în partea a treia a cărții Blindajul final, de Angela Marinescu, și nu au fost foarte bine primite de critici în anul apariției volumului. Aceștia i-au reproșat experimentul, negăsindu-le locul alături de celelalte poeme fluide, confesive și directe.

Poate că la începutul acestei părți ar fi fost necesar un scurt text, care să atenționeze cititorul că are de-a face cu câteva mesaje spontane, scrise cu acompaniament muzical și folosite, de ce nu, ca un alt fel de instrument al unei melodii jazz. De ce pomenesc de jazz? Pentru că această practică mi-a amintit de câțiva poeți care obișnuiau să scrie sub influența jazzului și au multe referințe despre acest gen muzical nu doar în poemele lor, ci și în scrisori, jurnale sau cronici. Philip Larkin, Billy Collins, Anne Sexton, Lawrence Ferlinghetti sunt câteva dintre numele care îmi vin acum în minte, Philip Larkin fiind cunoscut și ca jazz critic pe lângă poet and librarian. Ideea aceasta a legăturii între jazz și poezia Angelei Marinescu mi-a venit în momentul când am citit un interviu în care Angela Marinescu afirma faptul că a scris o parte a Blindajului final ascultând jazz de avangardă și că voia să scrie o poezie care să poată echivala cu nebunia acestei muzici.

Se poate observa că în versurile de mai sus, Angela Marinescu nu a vrut să facă poezie așa cum o fac alții, nu a vrut să intre în standarde, versurile fiind, de fapt, un nou limbaj, o improvizație care ar putea să se plieze perfect pe un fond muzical tot improvizat, un eclecticism care se unește cu un alt eclecticism și formează împreună o formă perfectă de limbaj.

Jazzul de avangardă este foarte asemănător în această privință, noua structură de sunete având la bază tot improvizația, iar cei care au reușit să facă asta și să se apropie, cred eu, de ceea ce a reușit și Angela Marinescu să facă în partea a treia a Blindajului final sunt Art Ensemble of Chicago, în special în albumul People in Sorrow.

Despre People in Sorrow s-a spus că e cel mai expresiv și experimental album al lor, dar și cel care cuprinde o varietate de emoții și, chiar dacă nu are versuri, toate sunetele venite din diferite instrumente, atât clasice cât și neconvenționale, încarcă muzica lor cu emoție, iar strigătele care se aud înfundat în unele părți exprimă exact acea durere înăbușită a oamenilor aflați în suferință. Definiția acestui album ar putea fi „strigătul veşnic al coloanei vertebrale / macerate de vid” sau „un urlet liniştit al puterii / fiinţei” pentru că la anumite intervale se pot auzi strigăte sau râsete care vin împreună cu sunetele instrumentelor și fac din aceste exprimări un alt instrument neconvențional de care Art Ensemble of Chicago se folosesc.

Jean Cocteau compara jazzul cu „un uragan de ritmuri și de tobe, un fel de catastrofă îmblânzită”, definiție asemănătoare cu poezia Angelei Marinescu, care ar putea fi oricând comparată cu o catastrofă îmblânzită, doar că în loc de ritmuri și tobe am avea cuvinte, toate având asupra noastră același impact pe care îl poate avea o catastrofă. La finalul albumului People in Sorrow se poate auzi sunetul defulator al cuiva care s-a oprit aplecat în fața unei găuri adânci și a vrut să arunce acolo toate urletele care pot ieși din gura lui și tot ce a rămas e o muzică frumoasă care poate să epuizeze.

 Poemele avant-jazz ale Angelei Marinescu ar putea avea consecințe considerabile asupra poeziei de azi, dacă nu s-ar mai discuta atât de mult asupra discursului și semnificației și ar fi interpretate, de ce nu, pe muzică jazz, pentru a se simți efectele lor, așa cum fac și oamenii ăștia cu poemul lui Lawrence Ferlinghetti.