M. tocmai mi-a trimis un articol despre două koreence, surori gemene, care s-au regăsit după 25 de ani printr-o coincidență fericită. Una dintre ele a văzut un video cu cealaltă pe YouTube, ambele erau adoptate, una locuiește în Franța și cealaltă e cetățean American. Cu câteva minute în urmă citisem că Ann Demeulemeester își picta pantofii luați din târguri în tinerețe și că locuiește în singura casă proiectată de Le Corbusier în Belgia. Îmi place să îmi imaginez cum ar decurge o conversație între mine și ea, dacă și ea ar avea 20 de ani și dacă nu aș semăna atât de bine cu tata.


 

La fel cum Ann croiește hainele care să transmită aceleași lucruri pe care le transmite muzica, mi-ar plăcea ca cineva să se simtă, într-o casă pe care o proiectez, cum se simte Patti Smith în hainele semnate Demeulemeester. Prietenia dintre cele două a marcat creațiile lui Ann și totul a început când ea a găsit albumul de debut al lui Patti, Horses, într-un magazin, și s-a gândit că sigur sigur o va întâlni cândva pe femeia de pe cover. Uneori, un fir subțire de intuiție de care alegi să tragi devine o revelație, dar pentru asta îți trebuie ceva încredere în Univers. Iar dacă vorbim despre Universul în care două gemene koreence se reîntâlnesc, iar Patti Smith și Ann Demeulemeester se împrietenesc după cinci ani în care își scriu scrisori, ar trebui să îi dăm o șansă.

patti-smith-ann-demeulemeester-annie-leibovitz

Pasiunea mea pentru modă a apărut când răsfoiam revistele Vogue aduse de tatăl lui A. Ne jucam des cu păpușile, ore întregi, dar, printre altele, stăteam să decupăm articole din Vogue, Elle și alte publicații românești de pe vremea aia, și să le colăm într-un caiet de matematică care cuprindea toate chestiile pe care ne doream să le avem. Bineînțeles, dragostea pentru Demeulemeester nu mi se trage de când aveam zece ani, ci de prin liceu, când toată lumea se înspăimânta de pasiunea mea pentru negru și, în loc de Bună, cel mai des auzeam Condoleanțe. În anul în care m-am născut eu, 1994, Ann era deja un designer cu un stil definitivat, recognoscibil.

Prin 1981 termina Royal Academy of Arts, fiind cunoscută ca una din cei 6 de la Antwerp, printre care se regăsește și Dries Van Noten. În 1992 a avut prima prezentare de modă pentru femei și peste patru ani a început să facă și haine pentru bărbați. Astăzi sunt rare momentele de după Fashion Week-urile care aștept să se termine, ca să epuizez toată informația odată, în care văd o haină bărbătească pe care să îmi doresc să o port și eu. Sau pe care orice bărbat și-ar dori să o poarte. Moda chinuită, gluma-de-modă pe care a ajuns să o facă și The King Galliano în ultima lui colecție comeback, rareori mai trezește în oameni vreo emoție. Pentru că nu te poți reinventa la infinit, oricât de des ai schimba designerii caselor de modă, iar stilul e ceva dincolo de prezentările pe câte două anotimpuri, e ceva ce nu se uzează niciodată (dar asta știm deja cu toții din gif-urile inspiraționale), ceva intrinsec, e emoția pe care o transmite vizual un guler tăiat perfect care se zbate ușor în aer la fiecare pas al modelului dintr-un capăt al podiumului până în celălalt și înapoi. Și asta e tot un fel de poezie.

Iar poezia e foarte aproape de Ann Demeulemeester. Așa zisa muză-poetesă, în pielea căreia intră oricine poartă o haină croită de ea, e conturată cel mai precis în colecția Primăvară-Vară 2012, colecție în care Demeulemeester a avut ca inspirație perioada din viața lui Rimbaud în care, tulburat de tumultul diverselor pasiuni eșuate și, mai ales, de faptul că Verlaine încercase să-l omoare, călătorește în Africa. Nimic nu exprimă mai sugestiv, mai simplu, aproape dintr-un singur gest, decadența decât acea genială colecție, care îmi apare în minte automat când mă gândesc la lux. Deși nu am îmbrăcat niciodată o piesă gândită de ea, e suficient să privești niște fotografii, nici măcar show-ul în sine, să închizi ochii și să-ți imaginezi materialul învelindu-te, dezvelindu-te, ascunzând și relevând întunericul și lumina dinăuntrul și din afara ta. Deși comparația e bizară, mă face să mă gândesc la Melancholia lui Lars von Trier. Pentru că în afară de muzică, sunt rare creațiile de orice fel care pot apăsa atât de multe butoane emoționale.

Ann nu e, însă, o femeie care să renege viața pe Pământ. Deși adeptă a atitudinii punk, într-un interviu spune că nu îi plăcea ideea că punkerii negau existența unui viitor. Nu e vorba de nihilism în lucrul cu negrul. Negrul, la Ann, nu înseamnă lipsă de imaginație, nu înseamnă abandon, lipsă de comunicare sau orice interpetare psihologică i s-ar putea aduce. Ea spune că sunt atâtea adâncimi și texturi în care poți să duci negrul și atâtea tipuri de emoție pe care negrul o poate conține, încât ar putea croi zeci de jachete negre care să pară identice, dar care să arate cu totul diferit în momentul în care le îmbraci. (Un lucru pe care Anna Wintour nu știu dacă îl va înțelege, având în vedere că detestă ideea de all black.)

Colecțiile ei nu sunt, totuși, populate exclusiv de materiale negre. Deși varietatea texturilor și a modului în care ele devin aproape fluide sau, din contră, capătă o rigiditate, prin tăietură, extrem de elegantă, aproape că ar putea înlocui orice altă culoare. Sunt multe piese realizate de ea în culori nude și în alb care, din punctul meu de vedere, vorbesc despre ce înseamnă feminitatea mult mai puternic decât o rochie roșie a lui Valentino. Nu aș putea să îl condamn vreodată pe Valentino, însă Ann reușește de fiecare dată un lucru care mi se pare extrem de important pentru cineva din industria modei. Nici măcar atunci când nu uimește, nu ratează în capacitatea de a transmite o stare coerentă, prin gesturi simple, cursive, care nu se contrazic, pentru că există mereu ceva de la sine înțeles, un fel de a fi care se regăsește în fiecare cută a materialului. Iar asta e cel puțin la fel de puternic ca poezia, pentru că merg mână în mână.

This slideshow requires JavaScript.

Înainte să o întâlnească față în față pe Patti Smith, Ann i-a trimis un tricou alb. Un tricou despre care Patti spune că parcă ar fi fost făcut de ea însăși, pentru că i se potrivea perfect. Poate că secretul stă tot în experiența poetică, e ca atunci când citești ceva și te lovește faptul că exact așa simți și tu, exact așa ți se întâmplă și ție, deși n-are poetul de unde să știe fix cum te simți tu. E despre ce te face să simți. Moda poate atinge profunzimea poeziei, dacă e vorba de simplitatea dusă la extrem, simplitatea care definește cel mai bine luxul, pentru că atinge esența unui lucru. E mult mai aproape de piele decât un haute couture Saint Laurent, care, deși poate fi fabulos, deși te poate face să te simți ca o regină, nu te înțelege până în cele mai fine zgârieturi de pe gleznă cu un minim de efort, material, textură. Bogăția se naște tocmai din relația cu acel obiect vestimentar. Și totul a pornit de la oameni, de la potretele pe care le făcea la Liceul de Artă, de la niște haine pe care le cumpăra din târguri și le modifica, de la piesele masculine pe care le adapta pentru femei, de la o căutare firească îndreptată în primul rând către sine. Și esențializare.

Demeulemeester spune că ea nu-i decât o belgiancă cu picioarele pe pământ. Și asta îmi place aproape cel mai mult la ea, că e căsătorită cu un fotograf cu care se iubește de la șaișpe ani, că a făcut un copil la un moment dat fără să-i fie teamă că asta o va transforma brusc într-o mamă fără perspective, că locuiește în singura casă făcută de Le Corbusier în Belgia și că își prezintă colecțiile la Paris. Dincolo de luxul de a fi un personaj interesant, există luxul de a fi un om cald, normal, care, câteodată, croiește cele mai frumoase haine negre din lume și care poate atinge sublimul printr-o singură cusătură.


Acestea fiind spuse, Patti la sfârșit, cu o nebunie frumoasă de-a ei.