Imitații ale Înecului

Frica
de înec,
frica de a fi atât de singură
m-a împins să cad la învoială
de parcă aș putea
să-mi cumpăr izbăvirea
și a funcționat timp de doi ani
și toată luna iulie.

În august am început să visez că mă înec. Muream
la nesfârșit în apa limpede și albă
precum ginul pe care îl beau zilnic la cinci și jumătate.
cobor pentru ultima dată, ultima suflare e înșelătoare,
mă lupt cu frânghiile de țipari – e eter, e bizar
și, apoi, e gata, în sfârșit. Acum sosesc necrofagii,
târâtoare îndârjite ce vin să curețe fundul oceanului.
Iar moartea, acel vechi casap, nu mă va mai deranja.

Niciodată
nu am mai visat asta
ba da, de două ori când părinții mei
s-au agățat de plute
și au stat împreună de partea morții,
înghețați
precum fotografiile obscene.

Cine dă ascultare viselor? Sunt doar simboluri pentru ceva –
la fel ca banii pentru psihanalist sau peruca mamei tale,
brațul meu aproape secerat de storcătorul de rufe,
coborând în miezul fricii, smucind sfoara învechită.
Dar adevăratul înec este rezervat altcuiva. E prea mare
ca să ți-l îndeși cu intenție în gură, îți înfige ace fierbinți
în limbă și voma ți-o urcă în nas în timp ce plămânii îți plesnesc.
Zgâlțâit de acel jongler precum un câine ud, mori în deșteptare.

Un motor,
frica
mă smucește dintr-o parte într-alta
până când dispar încet
și mulțimea râde.
Mă estompez, o biciclistă bătrână
ale cărui șanse sunt estimate
de grafice exponențiale.

La sfârșit de săptămână ziarele erau în doliu pentru decesele
de pe șoseaua nouă și strangulatorul găsise o altă victimă în Boston
și noi toți eram în Truro, beam bere și scriam cecuri.
Ceilalți au încălecat spuma valurilor, manevrând plutele ca pe niște sănii.
Am înotat – dar mareea avea forța a zece mii de orgasme.
Am înotat – dar valurile se înălțau peste grumazurile cailor.
Am fost închisă în acel dulap, până când m-au târât afară,
mușcând din ușă, urina scurgându-se pe țărmul pietruit.

Respiră!
Şi vei ști…
o furnică într-o oală cu ciocolată,
clocotește
și te împresoară.
Nimic nou în frică
dar la final frica
e cea care te îneacă.

Traducere de SORINA TOMULEȚIU


 

Imitations of Drowning

Fear
of drowning,
fear of being that alone,
kept me busy making a deal
as if I could buy
my way out of it
and it worked for two years
and all of July.

This August I began to dream of drowning. The dying
went on and on in water as white and clear
as the gin I drink each day at half-past five.
Going down for the last time, the last breath lying,
I grapple with eels like ropes – it’s ether, it’s queer
and then, at last, it’s done. Now the scavengers arrive,
the hard crawlers who come to clean up the ocean floor.
And death, that old butcher, will bother me no more.

I
had never
had this dream before
except twice when my parents
clung to rafts
and sat together for death,
frozen
like lewd photographs.

Who listens to dreams? Only symbols for something –
like money for the analyst or your mother’s wig,
the arm I almost lost in the washroom wringer,
following fear to its core, tugging the old string.
But real drowning is for someone else. It’s too big
to put in your mouth on purpose, it puts hot stingers
in your tongue and vomit in your nose as your lungs break.
Tossed like a wet dog by that juggler, you die awake.

Fear,
a motor,
pumps me around and around
until I fade slowly
and the crowd laughs.
I fade out, an old bicycle rider
whose odds are measured
in actuary graphs.

This weekend the papers were black with the new highway
fatalities and in Boston the strangler found another victim
and we were all in Truro drinking beer and writing checks.
The others rode the surf, commanding rafts like sleighs.
I swam – but the tide came in like ten thousand orgasms.
I swam – but the waves were higher than horses’ necks.
I was shut up in that closet, until, biting the door,
they dragged me out, dribbling urine on the gritty shore.

Breathe!
And you’ll know . . .
an ant in a pot of chocolate,
it boils
and surrounds you.
There is no news in fear
but in the end it’s fear
that drowns you.

September 1962
From Live or Die