E „un bun moment pentru a-mi reîmprospăta viața,/ măcar pentru a mă confirma, dacă nu pentru a ridica brațele/ în semn de/ victorie” – scrie khasis în finalul poemului ce deschide noul său volum (cu atâta convingere și lejeritate), încât îți vine greu să nu citești aici o nonșalantă declarație de intenție, mai ales în condițiile în care, fiind, totuși, o figură importantă a generației 2000, arădeanul a publicat, paradoxal, extrem de puține versuri (fără să punem la socoteală aparițiile revuistice). Cu excepția lui Acosmei, niciun poet contemporan nu a adunat pe atât de mult capital simbolic pe cât de puțin material a oferit publicului cititor în ultimii 10 ani. Iată și motivul pentru care majoritatea cronicarilor au căutat soluția sau formula poeticii sale în răspunsurile pe care poetul le oferise deja puținilor săi intervievatori.

Marcat de simptomele respingerii oricăror dualități, volumul lui khasis joacă – în interiorul poeziei contemporane – același rol pe care tradiția filosofiilor irațional-pragmatice și l-a arogat în vederea înlocuirii dihotomiilor idealismului metafizic (al retoricii expresiv-subiective, în cazul nostru). Construind, așadar, în jurul tensiunilor iscate între virtualitatea artelor și actualitatea existenței, aparenta naturalețe a vieții reprezintă transcrierea unei game vaste a tulburărilor sale interioare, dramatizând, în același timp, oscilația poetului între diferite formule discursive. Într-adevăr, forța versurilor sale vine, printre altele, și din înlănțuirea aleatorie a anecdoticului și a ontologicului, din alăturarea haotică a biograficului și a fantasticului și, în sfârșit, din împreunarea improbabilă a afectivității și a cinismului. În consecință, volumul poate juca rolul exemplar al studiului de caz analizat în vederea cartografierii trecerii de la mizele centrale ale postmodernismului la cele ale postumanismului – un ultim, pervers și pasiv-agresiv atac asupra optzeciștilor. Din păcate însă, nu doar această revoluție de catifea, ci și o parte a reluărilor sale tematic-lamentare pot părea (deja) passé.

Cu toate acestea, prin intermediul conflictului tăcut derulat între impozanța sacerdotală a normelor sociale, pe de o parte, și sălbăticia impulsurilor primitiv-iraționale, pe de alta, khasis redă nu doar procesul de exorcizare – niciodată complet, responsabilă fiind „partea aia mică din creier care nu gîndește pînă la capăt” – al unora dintre cele mai teribile frici ale sale (inadaptarea, îmbătrânirea, uitarea), ci câteva din cele mai bune strofe ale poeziei românești actuale: „depinde numai de tine, serghei, mi-am zis./ eram în grădină în plină noapte de vară/ sub stele, planete și toate alea, ascultam greierii/ și-mi priveam fiica adormită în brațele mele cu// corpul atît de ușor încît nu-mi venea să cred./ îi preluam respirația și suflam așa cum se suflă/ într-o păpădie. aproape în fiecare zi mă întreb ce caut/ în piața muncii la etajul 7./ rămîn cu-ntrebarea, dar bănuiesc că există o femeie-n aruba care// se ocupă cu descîntece, globuri de sticlă în care îți urmărești/ peștișorul de aur pe linia orizontului sau într-un sistem de/ canalizare,/ o femeie-n aruba care mi-ar da un răspuns acceptabil/ despre luptă, supraviețuire,// despre defectele unei existențe ce pare să se consume/ în altă parte”.

Semnul de egalitate pe care khasis îl pune între poezie și viață reprezintă, în fond, metafora centrală a întregii sale creații: „Life is not what one lived, but what one remembers and how one remembers it in order to recount it”, spunea undeva Marquez. Nu foarte diferite sunt declarațiile autorului artei scalpării: „Poezia se face din memorie. Orice amintire urîtă poate deveni acceptabilă după o vreme. Celor fără drame le-am spus şi le repet: experienţa nu e poezie, doar memoria este. Poeţii adevăraţi scriu epic. Cînd o să-ncepi să povesteşti, să ai un subiect, atunci începe poezia”. Tulburătoare și deopotrivă inspirațională, aparenta naturalețe a vieții se înscrie în ordinea celor puține cărți ce-și dinamitează (dinăuntru) propriul univers moral. Pentru t. s. khasis, poezia e un fel aparte de a (re)trăi, nu o modalitate de împăcare cu ceea ce s-a întâmplat deja, devenind un ultim și valoros reprezentant al unei genealogii formate din Cristian Popescu, respectiv Acosmei.

Note subtile ale absurdului post-existențial acompaniază portativul fenomenologic al însemnărilor sale. Cu un gest preluat direct de la William Carlos Williams, khasis se transpune, întocmai imagistului american, în pielea unor necuvântătoare, interesante fiind aici tocmai ambiguitățile frazării: „dacă ne-am fi cunoscut acum 10-12 ani ar fi avut grijă/ de iepurii mei, de petea,/ m-ar fi mîngîiat pe creștet cu stil și am fi fost o ipostază de neuitat./ ar fi fost mai bine decît în orice poezie.// am desfăcut o conservă extra pentru pisici, aromă de vînat./ a fost bun”; „prezența ta mă intimidează/ mă preschimbă în reprezentantul unei specii inferioare/ în căutarea unui subsol cu o ferestruică -/ la ferestruica asta aș sta zile-ntregi cu limba scoasă la trecători”. De la auto-ironie la empatie, rândurile de mai sus conțin, in nuce, paleta întreagă a nuanțelor și atitudinilor emoționale prezente pe tot parcursul cărții: libertinismul, contemplativul, melancolicul și indiferența.

Polifonia, contrapunctul, memoria involuntară, asociațiile libere, fluxul conștiinței – tehnicile romanești configurează aici o autentică morfologie a ratării: nihilist în vremuri postumane („se uită la noi/ ca la niște mașini de căcat și pișat/ noi ne credem extensii tehnologice”), khasis e prea plictisit de nedumeririle sale și permanent iritat de propria-i stare de inadecvare (nu a „cerut nimic de la viață,/ doar te-ai prefăcut că vrei ceva”). Asta pe de o parte. Pe de cealaltă, fiind un adept al luddismului în epoca industriilor digitale („degetele sale ating tastele/ cu viteza luminii: CU CÎT TELEFOANELE/ SÎNT MAI DEȘTEPTE/ OAMENII SÎNT TOT MAI TÎMPIȚI”), poetul procedează la resemantizarea marilor teme ale modernității, de unde nu lipsesc, desigur, nici măcar bufonii ori zeii: „ok/ dumnezeu nu există/ diavolul nu există/ sîntem doar noi/ sporovăind despre dumnezeu despre diavol/ despre mașini noi și postările noastre pe facebook/ despre conștiință și libertate și bani/ despre insule/ pe care ne-ar plăcea să trăim/ retrași în iluzia unei vindecări și de acolo/ să ne amintim una alta despre copilărie/ precum gustul de neuitat al unei creme de zahăr ars”.

Între tripuri cristice („aș fi bun îngăduitor doar cu bețivii cu tîrfele/ cu ratații cu cei nebuni și cu copiii lor”) și câteva frânturi de poezie fals-conceptuală („De un an trăiește cu Sergiu Casis, scriitor fără studii superioare,/ fără ocupație, fără nici un venit,/ aflat sub tratament psihiatric”; „O CEAPĂ/ 1 CASTRON CARTOFI/ 1 MORCOV/ 1 ARDEI/ 1 LEGĂTURĂ VERDEAȚĂ/ 1 USTURORI”; sau fragmentele asociate numelui lui Ammianus Marcellinus), khasis ne oferă și o mică mostră de poezie concretă atunci când ștanțează configurația unui all-star team, imediat după aceste câteva detalii tehnice: „visul meu era să ajung student la coverciano/ să antrenez pe f. c. liverpool/ sau măcar pe lazio/ într-un 1-4-2-2 pe care numai brazilienii/ știu să-l joace: fundașii laterali – aripi/ doi recuperatori/ doi mijlocași ofensivi/ și doi atacanți”.

Mai mult, aș zice că reprezentările sale împrumută ceva din dezolarea fobúrgurilor hopperiene, dar și din atmosfera bizară a sudului faulknerian: „băiețelul a venit de la școală fetița a venit de la școală – cele/ cinci tuburi metalice agățate de/ sîrma pentru uscat rufe se lovesc unul de celălalt – dogul,/ motanul, părinții formează un grup statuar care ar fi fost/ o celebritate locală în alte circumstanțe, dar/ acum, pe verandă, un voiajor aprinde și stinge flacăra unui zippo:// știți ce pot face cu un M16A4 unui nemuritor?”. Acțiunea, e drept, se desfășoară (printre altele) la spitalul clinic de psihiatrie, Obregia, însă emoțiile și experiențele împărtășite sunt extrem de familiare (ca să nu spun universal-umane).

O viziune poetică inedită – indiferent că exprimă așteptări ori recheamă experiențe fără precedent – va fi întotdeauna ancorată în capacitățile virtuale ale limbajului. Oricât de personală, expresia verbală va actualiza o structură (de acum încolo) repetabilă, astfel încât înregistrarea paranoică a realității ca artificialitate transformă această autobiografie în versuri într-o tragicomedie în care ironia – dusă până la limitele violenței – face casă bună cu contemplarea misterelor vieții („am urmărit/ cîteva legume răzlețite/ prin oală,/ am așteptat răspunsuri/ mai bune/ decît tot ce pot rememora”; „lui moise i-au trebuit 40 de ani pentru a străbate un deșert,/ mie tot atîția ca să-mi dau seama că sînt singur/ și că nu mă mai crede nimeni”). Folosind tehnica colajului, trimiterile culturale (Flaubert, Shakespeare) sunt alăturate unor versuri pseudo-gnomice cu ajutorul cărora khasis dovedește depășirea unei înțelegeri a socialului ca instituție exterioară individului la care acesta ar putea alege să adere (sau nu). Specifică și, totodată, defavorabilă îi e sarcastica altoire a stoicismului cu învățăturile lui Epicur: „iubirea e un efort afectiv desuet/ pretinde o.m./ și înclin să-i dau dreptate/ deși încă mă gîndesc la așa ceva/ dar ca la un copac îndepărtat/ pe care îl vezi din autobuz sau ca/ atunci cînd încerci să-ți înfățișezi/ o formă fizică a/ perfecțiunii”.

Simptomele abuliei, mărturisirile deplasate, precum și înregistrarea ororilor corporale, toate acestea instituie o adevărată isterie somato-lirică și, cu toate că putem vorbi despre o fantezie ce  marchează inexistența voinței subiective, boala a fost folosită, din cele mai vechi timpuri, ca o metaforă a învinovățirii unei societăți corupte ori injuste. Sărind peste „îndrăznelile de budoar” (sau budofumoar, cum îi mai zice), khasis trece direct la ceea ce pare a fi înregistrarea nemediată a unui viol: „hai! suge-n mă-ta!/ cel de la cur/ a trebuit să-și/ scuipe în palmă/ muncă grea”. Antologice rămân, totuși, poemele ori secvențele în care, evitând invectivele gratuite ori violența imagistică, khasis reușește să dialogheze cu el însuși ori cu robinson – acest alter-ego, fantasma alegorică a propriei morți: „și să rămîi fixat pe malurile mării egee/ cu un braț întins către orizont/ îl vei auzi pe robinson:/ eu nu exist/ tocmai aici e miracolul pe care-l cauți -/ mai crezi în miracole?”; „MOARTEA așa cum/ o-ntruchipa/ robinson/ era CLIȘEUL”; „robinson la 40 de ani/ și-l amintește/ adeseori/ pe robinson la 20 de ani”. Victimă a propriei sensibilități ultragiate, dar și a constrângerilor comunitare, khasis semnează o suită de versuri halucinante ce par să rezoneze multă vreme, deposedate (chiar) de suportul lor grafic: „o să te prindă/ și n-o să se-audă nimic”.

Privite de la distanță, efortul și construcția din spatele volumului nu sunt evidente, însă, în procesul atingerii efectului poetic, autorul alunecă, din nefericire, în spații discursiv-echivoce: reportajul domestic e uneori înlocuit de vagi afirmații, ce-ți lasă impresia că nici măcar un vers nu reușește să pună degetul pe ceva concret: „evazivi/ ne deplasăm și ajungem mereu/ în punctul de unde/ am plecat”. Dislocările sintactice, dar și excesul discursivității obligă la diagnosticarea acestui sistem liric – în care montajele trădează o estetică a fragmentarismului – ca unul suferind de artrită sintagmatică.

Bufoneria lugubră din arta scalpării (despărțirea, avortul, înmormântarea grotescă a mamei) e acum înlocuită cu o serie de exerciții de normalitate, cel mai important fiind, dincolo de (dez)antropomorfizările simbolice, cel al achiziționării unei noi identități parentale. Astfel, dacă poetica sa nu a evoluat până acum (contrar pronosticului semnat Oana Cătălina Ninu), ea a fost, cu siguranță, amplificată. Sadética lingvistică oscilează, ce-i drept, de la anemie la anomie și, cu toate că face parte din categoria celor ce respiră aer negru, poetul „internat la obregia” ne oferă un volum emoționant (deși nu foarte delicat), compunând o superbă simfonie grunge a vocilor din capul lui: „ție îți plăcea la nebunie nirvana mie the doors/ vorbeam despre jim morrison ca despre cervantes/ erai îndrăgostit de kurt cobain probabil făceai dragoste cu el/ cînd mă călăreai se pare că nu mă deranja – nu mă mai/ deranjează prea multe -// cladiu m-a întrebat dacă scrisul a fost pentru mine o cale terapeutică/ sau abordarea mea a fost una profesionistă mai bine o-ntreba/ pe virginia woolf/ lowell ce-ar fi zis? – poezia poate fi o capcană – pentru noi/ draga mea – încă”.

În aceeași logică a salvărilor (ctrl + s) ce secționează amplul poem epic de final, polimorfismul textelor mizează pe glisările (alt + tab) între/printre cele câteva voci prezente în aproape fiecare poem, reflecțiile post-ironice devenind o adevărată aventură donquijotescă într-o lume ultratehnologică. Iată de ce succesiunea secvențelor poetice trebuie interpretată, mai degrabă, ca o serie continuă a renunțărilor. Prin fericita îmbinare a umorului negru și a unui bizar simț al absurdului, autorul reface cursul blestemat al unei vieți, dar și tragica poveste a instalării nebuniei: un prozo-poem eliptic ce abuzează de fluxul conștiinței pentru a recompune derivele vieții interioare.

Cu acest volum khasis își consolidează, așadar, poziția de lider spiritual al generației sale închizând și depășind, într-un fel, bucla deschisă în urmă cu 17 ani de hârtia igienică a lui Ianuș. E clar că, după această carte, n-o să se mai poată scrie despre nebunie, de pildă, fără un dialog serios despre sărăcie. Revolta autentică (dacă t.s. khasis mai e în stare de așa ceva) e cea în care frustrările-i sunt îndreptate împotriva libertății, cu atât mai mult cu cât e vorba de libertatea de a rata cu orice fel și chip.

 t. s. khasis, aparenta naturalețe a vieții, Editura Max Blecher, București, 2015.