Am putea susține, fără prea multe resentimente, că marii autori sunt, în majoritatea cazurilor, autorii unei singure cărți și, totodată, că decodificarea scriiturii acestora constă în parcurgerea acelei cărhertamullerastaziți de căpătâi, a cheii de boltă, care surprinde chintesența viziunii artistice. Totuși, pe cei care încă mai cred că Herta Müller este creatoarea unui singur roman, Leagănul respirației, îi invit să parcurgă cea mai recentă carte tradusă a laureatei Nobel (Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi), care completează cu aceeași sensibilitate poetică viziunea asupra dictaturii comuniste, suprinse prin ochii unei tinere vânate de Securitate. În aceeași măsură ca și cărțile precedente ale autoarei, marele merit al romanului prezent nu este neapărat acela de a servi ca document istoric, ci de a oferi o radiografie a unei identități sugrumate de absurdul politic.

Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi este un roman de atomosferă, dar și un roman de limbaj, în care tematica sordidă a comunismului tinde să devină derizorie. De fapt, supratema acestei scrieri se constituie din mecanismele prin care evenimentele banale sunt stoarse de cea mai mică urmă de poezie, într-un atașant periplu sinestezic. Și aproape că nici măcar firul narativ nu mai este așa de important: o femeie își retrăiește viața, la limita dintre cinism și nostalgie, în așteptarea unor interogatorii în fața Securității. Vă invit să parcurgeți această carte nu pentru a vă delecta cu o poveste, ci pentru a lua parte la o incursiune sinestezică în lumea rece a politicului dezumanizant. Citiți, deci, romanul Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi nu cu ochii, ci cu porii. Și veți simți cum un straniu sentiment al pierderii vă copleșește încetul cu încetul, totul acompaniat de o frumoasă proză empatică despre fragilitatea propriei identități.


 

Fragment:

„Când am ieșit pe stradă soarele fusese deja roșu și totul era gata aranjat pentru noapte, fiecare umbră din oraș se așezase la locul ei. Mi-am purtat agitația în cap, peste el pielea subțire, iar părul era purtat de vânt. El este făcut să fluture, semaforul să arate culoarea, mașinile să fie conduse, copacii să stea drepți. E oare un sens în astea sau doar o ocupație? Mi s-a dus limba dulceag prin creier, am văzut un chioșc și mi-am imaginat că mi-era foame sau că trebuie să-mi fi fost foame. Am cerut o turtă cu mac și am căutat în geantă portmoneul. Mâna mea a dat atunci peste o hârtie tare, aceea sigur nu-mi aparținea. Am mers câțiva metri înspre o bancă, mi-am pus turta cu mac în poală și am scos acea hârtie din geantă. O bomboană înfășurată în hârtie gri-gălbuie, cu capetele bine întoarse și ceva tare înauntru, dar nu strâns tare. Am desfăcut pachețelul și mi-am holbat ochii. Ce am văzut nu era o țigară, nici o bucată dintr-o creangă, nici pătrunjel, nici o gheară de pasăre, era un deget cu o unghie albastru-închis. L-am băgat repede înapoi în geantă. Pe peretele din spate al chioșcului se strecurau raze de lumină printre scânduri, eu țineam turta cu mac în fața gurii ca și cum aș fi hrănit o bolnavă.” (p. 154-155)

Herta Müller, Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi, traducere de Corina Bernic, Editura Humanitas, 2014.


bannerhumanitas