Poveștile indiferenței subterane
uitându-mă la cer
și la perfecta indiferență
a distanței

 

289
fenomenul scuzabilității infinite
crește încetișor în sacul de dormit
iar regretul e adus la mal
dimineață de dimineață
împreună cu mirosul de sare și cartofi prăjiți
milk jazz
și pierderea
memoriei
bad mojo
și pierderea
eului
perfectă adierea aia
nici nu te aștepți să fie aceeași
ori de câte ori ai simți-o

 

 

295
când ajungi artist
să nu mori de foame
mi-a zis ioan
lângă parcarea subterană de la unirii
hedonist
de fapt nu vreau nimic
cea mai mare realizare
e să deschid ochii dimineața
când oboseala devine dharmamega
surâsul dezamăgirii amorțește pe saltea
persoana e un compromis
umbra regretului peste grădina însorită
e la îndemână să nu fim mulțumiți de noi înșine