Ezra Pound, Opere I. Poezii 1908-1920
Traduceri de Mircea Ivănescu şi Radu Vancu
Selecţie, îngrijire de ediţie, cronologie, introducere şi comentarii
de Horia-Roman Patapievici
Editura Humanitas Fiction, 2015

 

Oricare ar fi discuțiile, și verdictele, în ce privește persoana – și personalitatea – poetică sau istorică a lui Ezra Pound, nu poate exista nicio îndoială că el a jucat, la începutul și pînă spre mijlocul secolului, un rol dintre cele mai importante – și pozitive – în poezia anglo-saxonă și în general în poezia modernă mondială. […] Foarte mulți dintre scriitorii importanți ai veacului nostru, și mulți dintre ei exprimînd concepții artistice cu totul diferite de ale lui Pound, îi datorează acestuia încurajările, debutul, sprijinul și chiar subzistența fizică în perioada începuturilor – și uneori (cum a fost cazul lui Eliot sau Joyce) chiar și mult mai tîrziu.

MIRCEA IVĂNESCU,
în Poezie americană modernă și contemporană, 1986

 

 

Pound a fost Proteul absolut. A fost cel mai inventiv, cel mai versatil, cel mai neastîmpărat, cel mai dificil de prins, cuprins și surprins dintre toți scriitorii moderni. Poate fi comparat doar cu Picasso, în artele vizuale, ori cu Stravinsky, în muzică. Pound este marele catalizator al deceniului care culminează cu anul 1922, annus mirabilis al modernismului literar. Prin Cantos, Pound a dat poemul epic al modernității, care închide în el lumea modernă în același fel în care Homer a închis în Iliada și Odiseea lumea greacă, Vergiliu în Eneida lumea romană, iar Dante în Divina Comedie creștinătatea latină. Pound este nu doar un simptom al epocii moderne, este și o radiografie a răului din atitudinea modernistă. Toți marii moderni tîrăsc după ei o radiografie a răului. În același timp, modernismul este un mecanism de acces la sufletul intim. Operele moderne ne vorbesc atît de mult și de direct deoarece modernismul este un fel de a spune lucrurile pînă la capăt: de obicei pînă la capătul deplinei singurătăți.”

HORIA-ROMAN PATAPIEVICI,
Introducere în modernismul lui Ezra Pound, 2015

 

 

Horia Patapievici mi-a trimis abia aseară Cronologia pentru primul volum al ediției Pound. E o carte întreagă, de fapt; am citit-o, de ieri până azi, aproape bulimic – e un tur de forță excepțional.

În primul rând, Pound iese – așa cum era vital să iasă – un personaj viu, „pipăibil cu mâna”, pe cât de contradictoriu, pe atât de hipnotic. Epitomul secolului & saeculum-ului pe care le-a articulat.

De asemenea, gândirea lui Pound, în toate fazele articulării ei, e cât se poate de limpede contrasă în frazele inevitabil succinte ale cronologiei. Mi se pare aproape miraculos cum a reușit Horia să-i rețină, quasi-fractalic, imaginea întreagă în carcanele unei narațiuni cu aparență strict cronologică, strict biografică. Chapeau, nu cred că ar fi putut s-o facă altcineva – și în nici un caz la nivelul ăsta.

Pe lângă toate celelalte lucruri esențiale pe care le spune aici, două mi se par locurile de importanță maximă: pp. 9-10, în care discută „tradiția noului”, și pp. 43-46, unde lămurește izomorfia fascism-socialism. Dacă, în ce privește discuția politică, totul e clarificat infinitezimal & rien ne va plus, am totuși impresia că discuția de la pp. 9-10 putea fi încă mai amplă; conceperea modernității ca „tradiție a noului” arată că, de fapt, au existat mai multe modernități quasi-paralele (spun „quasi”, fiindcă uneori s-au intersectat în niște puncte de singularitate abisale – Pound, Eliot, Joyce, Pessoa fiind unele dintre acestea) – dintre care dominante au ajuns două: o modernitate complet anti-tradițională, transgresivă & radicală, eșuată în avangarde, și o modernitate care găsea noul parsemat în toată diacronia tradiției, pe care o reforma în exact aceeași măsură în care o recicla (ba chiar uneori fără conștiința reformei –  Pound, Marele Reformator, spune în 1908, la 23 de ani: „As for preaching poetic anarchy or anything else: heaven forbid.” De unde reiese că marii reformatori sunt astfel mai degrabă împotriva lor. La Pound, paradoxul ultim e că Marele Reformator e în fapt chiar Marele Tradiționalist. Una din marile lui lecții e de fapt aici.). Prima modernitate, cea a rupturii, a ajuns în cele din urmă să contragă în sine tot ceea ce noi am socotit, vreme de un secol, mărcile & atributele esențiale ale spiritului modern. Am însă impresia că azi se vede din ce în ce mai clar că a doua modernitate, cea a recuperării („modernitatea incluzivă”, i-aș zice), e mai bine întemeiată & mai fertilă – până și simplul fapt că postmodernitatea originează în ea îi dă implicit un termen de valabilitate superior (celui al) modernității excluzive. Cu „tradiția noului”, Pound fondează de fapt încă din 1910 ABC-ul postmodernității recuperatoare, reciclatoare, incluzive. Iar eseurile lui Eliot de mai târziu sistematizează, de fapt, intuițiile & axiomele lui Pound din Spirit of Romance.

De asemenea, găsesc absolut emoționante paginile finale despre căderea lui Pound – mi-au adus în minte paginile lui Serenus Zeitblom despre Adrian Leverkühn. Reușesc, absolut mirabil, să dea senzația (ba chiar certitudinea) unei elegii pentru Spiritul fondator, empatică până la a contamina și cititorul, fără ca tonul de suprafață al cronologiei să se modifice aparent nici cu o iotă – ba chiar respectând mișcările academice formale & impuse de convenția subgenului. E, și acesta, un tur de forță – să faci o elegie de asemenea intensitate (în pofida reținerii aparente) & calitate acolo unde aproape nimeni n-ar fi putut evita căderea în hagiografie.

E, textul lui Horia, un eveniment: e Pound făcut sensibil în limba română. Într-un fel, a făcut cu Pound cam ce-a încercat el să facă cu Cavalcanti, sau cu Andrea Divus etc. Cronologia lui Horia e – în Spiritul ei – un Canto.

RADU VANCU,
Jurnal, 4 august [2014].

 

Eram într-o zi, pe la sfârșitul lui aprilie sau începutul lui mai, cu Radu Vancu în fondul Mircea Ivănescu de la Biblioteca ASTRA din Sibiu și răsfoiam prin manuscrise și traduceri, când lui Radu îi sună telefonul, iar eu ascult vreo zece minute cum justifică trei-patru termeni pe care îi folosise în traducerea poemelor lui Pound (cu etimologie și motivație bio-bibliografică – asta fără absolut nicio sursă pe-aproape, se-nțelege). Era Denisa Comănescu, lucra la ediția care urma să apară în mai. Am înțeles, încă de-atunci, fără să văd cartea, că va fi un eveniment editorial cum puține au fost în România, iar proiectul Operelor lui Pound unul de amploare. Mai târziu, undeva prin iunie, am fost la lansarea de la Librăria Humanitas din Sibiu și i-am ascultat tot pe Denisa Comănescu și Radu vorbind despre volumul Poezii 1908-1920 și am înțeles pe loc că e un must pentru orice cititor, nu numai pentru a-l înțelege pe Pound, ci pentru a înțelege modernitatea în general.

VLAD POJOGA,
august 2015

POEME DE EZRA POUND
INSULA DE PE LAC

O Doamne, O Venus, O Mercur, patron al pungaşilor,
Daţi-mi când se cuvine, vă conjur, o mică tutungerie,
Cu micuţele cutii strălucitoare
rânduite îngrijit pe rafturi
Şi înmiresmatele vracuri de tutun presat şi mahorca,
Şi strălucitoarea Virginia
desfăcută sub strălucitoarele lădiţe de sticlă,
Şi o pereche de cântare nu prea soioase,
Şi curvele intrând pentru o vorbă sau două în trecere,
Pentru o vorbă în doi peri, sau ca să-şi aranjeze un pic părul.

O Doamne, O Venus, O Mercur, patron al pungaşilor,
Daţi-mi cu împrumut o mică tutungerie, sau rânduiţi-mi orice meserie
Afară de meseria asta blestemată a scrisului,
în care omul are nevoie de creierul lui tot timpul.

 

CEAINĂRIA

Fata de la ceainărie
nu mai e atât de încântătoare precum era,
Augustul a lucrat împotriva ei.
Nu mai urcă scările atât de sprinţară,
Da, şi ea va ajunge de vârstă mijlocie,
Iar lumina tânără pe care o desfăcea peste noi
când ne aducea brioşele
Nu se va mai desface peste noi.
Şi ea va ajunge de vârstă mijlocie.

 

PEŞTE ŞI UMBRA

Păstrăvul lunecă prin râu,
Sufletul păstrăvului pluteşte deasupra râului
Ca o micuţă azimă de lumină.

Păstrăvul se mută în învăpăiata de soare, puţin adânca mare…

La fel de uşoară ca umbra peştelui căzând prin apă,
Ea intră în încăperea largă de lângă scară,
Căscând puţintel ea veni cu somnul încă deasupră-i.

„Abia jos din pat. Somnul mi-e încă-n ochi.
Vino. Am avut un vis lung.”
Şi eu: „Pădurea aia?”
„Şi două primăveri au trecut peste noi”.
„Nu aşa departe, nu, nu aşa departe acum,
E un loc – dar nimeni altcineva nu-l ştie –
O câmpie într-o vale…
Qu’ieu sui avinen,
Ieu lo sai”.

Trebuie că vorbeşte despre vremea
Lui Arnaut de Mareuil, m-am gândit, „qu’ieu sui avinen”.

Uşoară precum umbra peştelui
Căzând în palida, verdea apă.

 

SALUTAŢIE TERŢĂ

Să ne batem joc de îngâmfarea de la „The Times”:
HAHAHA!
Cam atât pentru criticii cu căluş,
Le va fi de folos când viermii li se vor înşuruba în organe;
Ăştia sunt ei, cei care au obiectat la noutate,
Astea sunt pietrele lor de mormânt.
Au susţinut căluşul şi inelul:
O micuţă CUTIE NEAGRĂ îi conţine.
Aşa vei fi şi tu,
Tu, obstrucţionist cu pântec de târfă,
Tu, duşman jurat al vorbirii libere şi literaturii bune,
Tu, fungus, tu, cangrenă neîncetată.

Veniţi, să mergem înainte cu noul legământ,
S-o terminăm cu codoşii şi specula,
Să scuipăm pe cei ce-i ling pe burduhoşi pentru profit,
Să ieşim puţin la aer.

Ori poate chiar o să mor la treizeci?
Poate c-o să aveţi plăcerea să-mi profanaţi
mormântul săracului;
Vă doresc bucurie, vă ofer tot ajutorul meu.
Vă stă în obicei de multă vreme
să-i mătrăşiţi pe scriitorii buni,
Fie îi duceţi la nebunie, sau trageţi cu ochiul
la sinuciderea lor,
Sau le îngăduiţi drogurile,
şi vorbiţi despre nebunie şi geniu,
Însă eu n-o să înnebunesc ca să vă fac pe plac,
n-o să vă flatez cu o moarte timpurie,
O, nu, o s-o duc la capăt,
Să vă simt urile zvârcolindu-mi-se la picioare
Ca o gâdilitură plăcută,
de studiat în batjocură,
Deşi mulţi se mişcă prepuielnic,
Temători să-ţi spună că te urăsc;
Gustul cizmei mele?
Iată gustul cizmei mele,
Dezmierdaţi-o,
lingeţi-i tot vacsul.

 

MONUMENTUM AERE, ETC.

Spuneţi că mă ţin prea la mare cinste;
Că mă împăunez în robele prezumţiei.

Peste câţiva ani nimeni nu-şi va mai aminti de buffo,
Nimeni nu-şi va mai aminti de părţile mele grosolane,
Detaliul comic va fi absent.
Cât despre voi, veţi putrezi în pământ,
Şi e îndoielnic că balega însăşi vă va fi îndeajuns de bogată

Ca să vă ţină iarbă
Peste mormânt.