Vorbeam cu altă ocazie despre nemulțumirea mea cu privire la criteriile de selecție sau de notare a filmelor de către specialiștii americani. Despre cum, în vizunea hollywood-iană, un film nu este creditabil, atât timp cât nu conține în el și un embrion blockbuster-ist. Ca să nu mai vorbim despre componenta esențială a fiecărui film american de calitate: America. Dar, voi aminti despre acest lucru un pic mai târziu.

Oscarurile au trecut și anul acesta într-un mod la fel de previzibil, aș spune, fără să iasă din tiparele cu care criticii americani ne-au obișnuit de atâția ani. Mai pe scurt, premiile Academiei Americane de Film au fost și în 2015 la limita dintre spectaculos și clișeu. Aș vrea să spun câteva cuvinte, în acest sens, despre trei dintre preminații serii, mai precis despre cele mai râvnite trei statuete ale competiției (cel mai bun film, respectiv cei mai buni actori în roluri principale).

Să le luăm pe rând:

Cel mai bun film

Birdman în regia lui Alejandro González Iñárritu. (Știu, e birdman-clickimpropriu să spui că Oscarul pentru cel mai bun film i  se atribuie numai regizorului. Totuși, …) Primul Oscar al lui Iñárritu (care a luat, tot pentru filmul acesta, și statueta pentru cea mai bună regie), cunoscut și pentru nominalizările din trecut, cu Babel și Biutiful. În ciuda reclamelor și a numeroaselor păreri pozitive de care s-a bucurat Birdman, nu am reușit să trec cu vederea peste lipsa de originalitate a regizorului care, la fel ca și în celelalte filme, nu pare să rămână decât un epigon foarte talentat. Fără să insist prea mult asupra lor, operele sale anterioare, structural vorbind, sunt o suită de influențe mai mult sau mai puțin sesizabile din partea unor nume mari ale cinematografului mondial. Astfel, succesul neașteptat al filmelor sale mai vechi, ca Babel sau Amores perros, care, de fapt, sunt nişte replici ale formulei regizorale inaugurate de Quentin Tarantino în Pulp fiction (destinele separate care converg, în cele din urmă, în același punct, pe baza unei logici a fatalităţii inexplicabile), a rămas pentru mine un mister. Evident, nu vreau să afirm că mai sus-amintitele filme ar fi nişte opere ratate; din contră, dozajul tensiunii şi al psihologiei este ţinut sub control, rezultând unele personaje chiar interesante. Tot ce vreau să amendez este doar lipsa de originalitate, regizoral vorbind, a lui Iñárritu care, pentru mine, cel puţin, în mai toate filmele sale s-a dovedit un elev devotat, dar nu şi un maestru. Tot în aceeaşi manieră, Birdman pare să fie o replică, plasată în contemporaneitate, a mai puțin aclamatului Russian Ark (2002) al lui Aleksandr Sokurov, cu diferenţa că, în timp ce regizorul rus chiar şi-a realizat filmul dintr-un singur foc (un singur cadru de aproape o oră şi jumătate), Iñárritu a preferat varianta mai simplă, adică să creeze iluzia că majoritatea filmului ar fi făcut dintr-un singur cadru. La această influenţă majoră se mai adaugă şi alte artificii preluate din operele unor grei ai cinemaului, cea mai frapantă fiind modalitatea dinamică de filmare a lui P.T. Anderson, aplicată în Magnolia. Pe scurt, nu vreau să discreditez pelicula Birdman, ci doar să-i semnalez lipsa de originalitate la nivel structural. Povestea, de altfel, este bine construită, iar personajele destul de reușite și de natural redate pentru a zugrăvi lumea decadentă a teatrului american. Totuși, îmi susţin în continuare părerea conform căreia nu acest film ar fi trebuit să câştige Oscarul, în ciuda încăpățânării Academiei Americane de a oferi cele mai importante premii doar filmelor care discută statutul spaţiului socio-politic al Statelor Unite. Bunăoară, de aproape zece ani, filmele oscarizate, tocmai pentru profunda lor înrădăcinare cu mitologia americană, au fost privilegiate, în detrimentul celor pentru care contextul cultural al Statelor Unite fie nu era un domeniu de interes, fie nu era decât un fundal necesar desfășurării acțiunii, nicidecum un punct nevralgic al firului epic. De aceea, am ajuns să mă resemnez cu ideea că splendidul film al lui Wes Anderson, The Grand Budapest Hotel, era, în ochii juraţilor, compromis din start. E de prisos să mai precizez că preferatul meu din competiţie a fost filmul lui Anderson, al cărui principal defect nu pare să fie decât acela că ne spune o poveste în cadrul căreia istoria americană este ignorată cu totul.

Cel mai bun actor în rol principal eddie

Eddie Redmayne pentru interpretarea lui Stephen Hawking din The theory of everything. Înainte de toate, cu privire la această categorie, am o nelămurire. De fapt, două. Absenţa lui Ralph Fiennes (The Grand Budapest Hotel) şi a lui Joaquin Phoenix (Inherent vice) de pe lista competitorilor. Sau poate că Academiei îi era destul de peste mână să nu ofere niciunuia, nici de această dată, Oscarul. Dar mă gândesc că atât Fiennes, cât şi Phoenix, care, în paranteză fie spus, se află pe lista celor mai versatili actori americani ai momentului, s-au obişnuit cu statutul lor de veşnic nominalizaţi și niciodată premiaţi. Totuşi, Redmayne (unul dintre cele mai tinere talente hollywood-iene ale momentului, care până acum nu prea avusese ocazia să arate de ce este în stare, apărând doar în câteva roluri secundare) se întrece pe sine însuşi în postura lui Hawking, fiind, din lista nominalizaţilor, şi preferatul meu. Nu ştiu cât de mult îi place Academiei să vadă actori întruchipând oameni cu dizabilităţi fizice, dar sunt convins că în alegerea lor a intervenit şi criteriul biografist. De fapt, rolul interpretat de Redmayne e un fel de versiune mai soft a celui jucat de Daniel Day-Lewis în My left foot, unde se încearcă tot redarea unei povești adevărate de viață, în mijlocul căreia este plasată figura lui Christy Brown (evident, pentru acest rol, Day-Lewis s-a ales cu un Oscar, primul din cele trei). Anticipând această mișcare biografistă, așteptările mele nu aveau să fie, deci, înșelate în ceea ce privește premierea lui Redmayne. Mai e nevoie să amintesc că majoritatea actorilor care au întruchipat personalități marcante ale istoriei au luat Oscarul? Dau exemple de doar trei roluri recente, fără să mai încerc să speculez pe tema motivației juriului american: Margaret Thatcher (Meryl Streep), Abraham Lincoln (Daniel Day-Lewis), Truman Capote (Philip Seymour Hoffman).

Cea mai bună actriţă în rol principal

Still_Alice_-_Movie_PosterJulianne Moore pentru interpretarea lui Alice Howland, o profesoară bolnavă de Alzheimer, în filmul Still Alice. Cel de-al doilea rol câştigător al serii care discută statutul unei persoane lovite de o boală incurabilă. Previzibil? Nu vreau să răspund. Personal, nu am nimic împotriva prestaţiei lui Moore, deşi am impresia, de la un timp, că mai toate rolurile sale dramatice merg pe aceeaşi cheie de interpretare. Sunt conștient de talentul ei, am apreciat-o pentru personajele pe care le-a întruchipat în filme precum Magnolia, The hours ori Boogie nights, dar nu îmi pot ține în frâu răutăcioasa observație, cum că Academia i-a oferit Oscarul, doar ca o recompensă pentru întreaga sa carieră neonorată cu o statuetă până în prezent, achitându-se, parcă, de celelalte trei nominalizări anterioare. Nu aș vrea să pomenesc, în ceea ce privește rolul lui Julianne Moore, decât despre caracterul monocord al personajului, ca să nu mai amintim și de firul epic destul de previzibil prin însăși premisa acestuia. Admit că ne confruntăm cu un film realist, care își propune redarea adecvată a evoluției unei boli cumplite, dar, în detrimentul personajului Alice Howland, eu aș fi pariat pe Amy Dunne (personajul principal din Gone girl al lui Fincher), interpretat de Rosamund Pike. Fără să discreditez prestația lui Moore, aș fi fost înclinat să ofer Oscarul lui Pike, pentru simplul motiv că personajul său a necesitat un mai bun dozaj al emoțiilor și conturarea unor situații limită mult mai viscerale. Altfel spus, Rosamund Pike a reușit să creeze într-un mod extrem de natural un personaj complex, schizoid și suficient de magnetic pentru a mă ține pe toată durata filmului în priză. Se pare, în schimb, că Oscarul a preferat să aleagă linearitatea previzibilă a unui personaj realist, în defavoarea unui rol mult mai complex, dar suficient de în afara firescului cotidian.


Per total, mi-ar plăcea să închei pe o notă mai optimistă, dar, așa cum m-am obișnuit de ceva timp, lista laureaților Oscar nu a reușit nici anul acesta să îmi certifice profesionalismul juriului american. Un profesionalism, în mare parte, știrbit de obsesia pentru mitologia americană care a cam devenit componenta esențială a oricărui film eligibil. Dacă Oscarul a ajuns să fie doar altă modalitate de a marginaliza filmele importante detașate, din punct de vedere epic, de contextul Statelor Unite, atunci nu vreau să mai cred în gusturile unor cinefili (academicieni!) care-și revendică supremația pe teritoriul cinematografiei.