Chiar dacă n-aș ști că Ștefan Manasia este cel care semnează volumul de poeme Cerul senin, i-aș simți imediat mâna, încă de la primul text în care apar deja scoicile quahog și harpoanele înfipte-n cocoașa celui mai diform cetaceu. Cine altul poate comprima în 70 de pagini un lung metraj al National Geographic, înregistrând o desprindere atât de categorică de om – doar ca să se poată-ntoarce asupra lui cu o privire mai proaspătă și mai curioasă? După cum ne-a obișnuit, Manasia ne arată în fiecare volum de poeme pe care-l propune intensa preocupare pentru biosfera și etnosfera puțin observabilă pentru omul urban. Pentru acuratețe, bătrânele scoici quahog apar de fapt în al doilea poem, primul deschizând (și închizând totodată) cartea, cu reverența, făcută și prin titlu, lui Nino Stratan.

Însă, chiar dacă rămâne Manasia recognoscibil, personajul liric (și raporturile lui cu lumea observată și speculată) se schimbă. După ce a profetizat, din goana motocicletei de lemn, un viitor postapocaliptic și a descoperit la UV – cum faci la bancnotele false – lipsa substanței sub fardul Occidentului, după ce a visat visul de maimuță și întunericul din androizi a erupt cald în femela Bonobo, acum personajul se așază într-un spațiu domestic și – uneori ca prin fum, alteori extrem de concret – erotizat. Estera, fiica, și mica ei lume în expansiune, ocupă ciclul de poeme în proză Fetița lui Darth Vader, dintre care unul – filosofico-resemnat – merită citat în întregime: Când voi fi mare, vreau să am muuulți copii, și pe cel mai mic vreau să-l cheme Ștefan. De ce, tati? Pentru că tu o să fii mort, tati. Și-mi place tare mult numele Ștefan. Observatorul, exploratorul Manasia intră în lumea celor mici nu gulliverian, ci științific. Copiii mici sînt ca vinul, decretează el ca un somelier de factură socratică, în acest domeniu, niciodată pe deplin cuprins și înțeles, al esterologiei. Și, oricât de intrigat ar fi Manasia de orice stadiu subuman sau selenar al evoluției, de orice floră extraterestră tatuată la-ncheietura unei mâini – tot se va găsi un degețel îndreptat spre câte-o ființă longilină din văzduh la care, tată și fiică, privesc mirați pentru prima oară.

La fel de răspândit în ceea ce privește obiectele de investigație ca și, de altfel, în volumele anterioare, Manasia trece în revistă adolescenți, necunoscute, efecte și afecte, stampe senzuale dar și – ca o poziționare în timp și în morală – pe Profet. Ordinea, dacă există una, e mai puțin importantă. Ca și cum cineva iese din casă, își fixează obiectivul pe microdetalii și începe să înregistreze. Dar imediat informația primită e deturnată de arhiva geografică din memorie în alt spațiu, fiind astfel rescrisă în continuu. Ca și cum, plimbându-se acest personaj prin parc, este filmat de sus în gestica lui zilnică apoi, brusc și părăsind obiectul filmării, camera se oprește cu un prim-plan asupra unei gâze lipită de nervurile unei frunze, analizându-i mișcările delicate cu care-și curăță aripile. După care, la fel de brusc, face un zoom-out, precum în Google Earth, coboară asupra unui alt continent, tot mai aproape, tot mai clar identifică un kenyan în hainele sale colorate, e acum atât de aproape încât îi ascultă dialectul, după care coboară și mai adânc și îi pipăie sila din suflet. Și imediat, Manasia trece la un ars amandi, ca un regizor excentric ce pune frumusețea și teroarea în maximă proximitate. Firește, nu prin asta e excentric – doar esteticul și frica au făcut pereche bună în multe case (frica estetică sau frumosul de care te-ngrozești) – ci prin stroboscopul pe care-l creează prin alăturări absolut insolite în scopul derutării simțurilor, scontând efectul unui drog sintetic. Or aici e nota specifică manasiană, recuperarea pentru poezie a unor spații necercetate, note de călătorie ale unui globetrotter, bine controlate în ceea ce privește lucrurile „văzute” și descrierea în totala lor nuditate, în detrimentul propriei impresii despre acestea. Manasia e un Wade Davis al poeziei.

Revenind la senzualitatea din carte, partea a doua – Taurul mecanic – are trei poeme cu titlul About a girl, cinci poeme cu titlul Ars amandi și, cel mai important, cuprinzător și explicit din acest registru – Taurul mecanic. Felul în care a ales Manasia să exprime erotismul în această parte are ceva din punctul maxim al intensității și din punctul maxim al enervării. Pentru că niciodată nu se întâmplă, nu se consumă ceva, nimic nu e împins mai departe de limita imaginatului, încercatului, comportamentului sexual de atragere a partenerului. Mă grăbesc, evident, să adaug că asta e și ideea erotismului (cu cât mai enervantă, cu atât mai intensă) – actul trebuie să fie doar imaginat, propus, închipuit, în caz contrar transformându-se într-o banală reușită sau o banală ratare. Iar discursul cu care-și susține Manasia… intenția trează nu e vulgar, dar nici nu suferă de pudibonderie (ar fi fost culmea): Cînd merg să fac nani / ca jamaicanii, / visez doar celestul / perlatul punani. Oricum, multe detalii nu-i bine să dau din partea asta a cărții, că aduc impietate bunătății de efect. Și oricum – și trag linie aici – în Cerul senin e Manasia, în totalitatea bucăților care-l compun.

Ștefan Manasia, cerul senin, Charmides, 2015