WP_20141104_005

Cristian Popescu (1959-1995) a fost unul dintre cei mai importanți poeți ai așa zisei generații nouăzeci. A publicat placheta Familia Popescu și volumele Cuvînt înainte (1988, Cartea Românească) și Arta Popescu (1994, Societatea Adevărul).

A fost membru al cenaclului Universitas, condus de Mircea Martin, care spunea despre el că „de la primele poezii publicate până la manuscrisele cele mai recent descoperite, aceleași idei poetice străbat opera sa, un amestec de vis și gândire, asa cum le definea însuși poetul. Visele din capul mamei au explodat în inima pruncului.”

Mai jos, trei poeme din prima parte a Artei Popescu.

 

 

Arta Popescu

 

1. Ce mai face Arta

POEZIA

Primele încercări literare ale poetului Popescu datează de la frageda vîrstă de 7 ani. Le scrijelea cu un cuțitaș pe ușa veceului din casa părintească. Doar o naivă lipsă de receptivitate poate explica faptul că părinții săi vopseau ușa de două ori pe săptămînă. Oricum, acele versuri circulă și astăzi pe ușile tuturor veceurilor publice din Capitală. Oricine le poate citi.

Popescu lipea abțibilduri cu flori și fluturași, lipea cărți de joc cu popi pe faianța alb-strălucitoare. Astfel și-a ctitorit el sihăstria cotidiană a copilăriei sale. Chilia noastră de zi cu zi. Din cînd în cînd, din învelitoarea de argint a oglinzii mai rîde și-acum chipul curat, de sfînt purtat în extazul inspirației, chipul lui Popescu din anii fragezi ai copilăriei.

Dar, mai întotdeauna, scria și plîngea. Acolo, în singurătate. De la atîtea și atîtea lacrimi, așa cum unii strîng pietre la rinichi, el strînsese în colțul ochilor diamante. Plîngea și scria. Fusese instalat și un pisoar miniatural în care aceste pietre prețioase erau colectate.

De-a lungul întregii sale cariere, în memoria atotcuprinzătoarei liniști din acea perioadă, pentru ca nu cumva volumele publicate de el să fie roase pe dinăuntru, în tăcere, de propriile lor gînduri și rînduri, Popescu le va administra, din patru în patru ani, șocuri electrice.

În cinstea poetului, la orice colț de stradă, vor fi înființate chioșcuri de tras apa. 1 leu minutul de singurătate. Veșnic aglomerate, veșnic asaltate de cetățeni inspirați. Iar la fiecare comemorare a sa, în toate localurile publice, în orice hotel, în Gara de Nord, în Piața Romană vor izvorî, artezian, pisoare. Și va fi primăvară. Va fi soare.

 

„TREBUIAU
SĂ POARTE UN NUME”

Caragiale n-a existat. A existat numai o țară frumoasă și tristă în care mai toți oamenii erau condamnați la crîșmă pe viață. Cu halbe de bere legate la-ncheietura mîinii în lanțuri. De zăngăneau cîrciumile la fiecare sorbitură. A existat un fel de rai ponosit în pomii căruia creșteau gheare și gîturi de găină și mai ales picioare și capete de porci. Dar femeile acelui loc își îmbiau degeaba bărbații să guste din ele. Căci oricît au mușcat ei de pofticioși n-au reușit să cadă de tot din raiul acela.

Dar mai ales a existat o baladă numită „Miorița”, care sintetiza spiritualitatea acelui popor. În ea fiind vorba despre doi ciobani care-l omoară pe al treilea fiindcă era mai bogat. Acesta din urmă avea și-o mioară năzdrăvană pe care-o iubea foarte mult și cu care vorbea și se-nțelegea de minune, ea fiind simbolul legăturii lui puternice cu natura. Și toată lumea din acea țară se-ntreba în ascuns: ce-o fi făcut săraca mioară după moartea stăpînului ei drag? Dar nimeni n-avea puterea să-și spună în față adevărul adevărat. Și anume că la trei zile după omor oaia s-a dus la ciobanii criminali și le-a spus: „Mangafaua mea, cel mai sacru amor, m-a tradus cu o mîndră crăiasă, cu a lumii mireasă. Sînt singură și ambetată, de trei zile-ncoace iarba nu-mi mai place, gura nu-mi mai tace. Sînt foarte rău bolnavă. Veniți să-i tragem un chef.”

Nu. Caragiale n-a existat. Au existat niște cimitire desfundate, săpate cu buldozerul. Ca să vină copilașii de clasa-ntîi și să caligrafieze, să scrijelească cu un cuțitaș pe toate țestele scheletelor: MADE IN ROMANIA. Ca să fie morții noștri cei dintîi, ăi mai prima dintre toți, volintiri acolo la-nviere, la Judecata de Apoi.

Și-a mai existat un băiețel de vreo 6-7 ani, numai în chiloți – l-am văzut eu cu ochii mei – care adormise cerșind, cu mîna-ntinsă, în stația de metrou și oamenii îi puneau mai departe bani în palmă și el se trezea fericit de cît primise în vis…

Și-au mai existat și niște mame care-și alăptau cu greu copiii, de la colțul ochilor, cu lacrimă, nu de la țîță, cu lapte…

Și pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, un singur nume și pentru ca oamenii aceia să poată hohoti în voie de toate acestea – li s-a spus simplu: Caragiale…

 

DOMNULE CITITOR,

Viața mea de apoi s-ar putea să fie fata aia,
adolescenta atît de frumoasă,
încît – de cînd am trecut pe lîngă ea, pe Calea
Victoriei –
m-am hotărît ca 2-3 ani de-acum încolo,
de cîte ori vom ieși în oraș,
s-o caut numai pe ea printre chipurile
frumoaselor trecătoare. Viața mea de poet, de
apoi și de cinci secunde de-aici:
adolescentă
frumoasă
și
trecătoare.
Bineînțeles că ea nu se gîndește la mine.
Bineînțeles că nici nu știe cine sînt.
Bineînțeles că nici n-am habar unde locuiește.
Bineînțeles că imensa majoritate a
posibilităților este absurdă;
și mai ales gîndul la viol,
adică la sinucidere.
Bineînțeles că n-ar veni la o asemenea întîlnire.
Așa că trăiesc mai departe,
undeva, tolănit între dantelatele ghilimele
ale morții mele. (Blîndă și delicată).

Acea adolescentă de pe Calea Victoriei este
cititoarea mea ideală, pentru că pot să port ani
de zile acest poem în buzunar cu speranța de
a o reîntîlni și a i-l dărui.
Nu! Nici un stat de pe lumea asta
și cu atît mai mult monarhia anticonstituțională
a Ierusalimului Ceresc
n-ar accepta existența unei categorii sociale
ca aceea pe care un vestit cărturar al secolului
nostru
a numit-o: „pensionari ai sinuciderii”.
Nu se poate trăi cinstit și onest
decît dintr-o pensie a morții!
Și asta v-o spun eu, cel care
din 10 în 10 ani
iese de la spitalul de nebuni
ca de la maternitate.

Cum să vă explic? de exemplu, acum e ora doișpe treizeci, stau tolănit în pat și aștept radiojurnalul de la ora treișpe. Sora mea e angajată la radio – o dată la două zile spune știri – și eu, fiind trist și neavînd telefon în casa asta, mă voi simți mai puțin singur și mai în siguranță dacă am să-i aud vocea. Sora mea de apoi și sora mea trecătoare. Cred că nu prea pot să vă explic… Să-ncerc invers: pe Ruxandra o cunosc din liceu. Am aflat că are necazuri mari. E angajată tot la radio și, acum cîteva nopți, la ora trei, i-am recunoscut vocea răgușită prezentînd știrile. O ascultam atent și mă gîndeam c-o să spună o știre, încă o știre și, pînă la urmă, izbucnind în plîns, o să urle în microfon: „da’ ce, mă, eu n-am voie?, numai ăștia din guvern?, numai ăștia din America?, da’ ce? eu n-am știri?…” Nu știu dacă pot să mă fac înțeles… Oricum – asta e…

Eu tac cel mai frumos și mai
expresiv
într-o poză de la un an jumate,
în pielea goală și c-o minge
mare în mîini,
ca o sferă cerească.
(Dac-aș fi ajuns dictator
numai această fotografie
aș fi permis să-mi fie făcută
publică,
purtată la manifestații și pusă pe
pereți.)
Dar, de obicei, vorbesc, vorbesc
și iar vorbesc…
Ca și cățeaua cu țîțele supte și
lăsate
care lingea resturi de ulei și
zeamă de ficat
de pe-o hîrtie murdară pe sub
mesele restaurantului
ca să le transforme în lapte alb
și bun
pentru căței – așa și eu:
încerc să scot tăcere din vorbe.
Degeaba.

Prin urmare:
ATENȚIE, DOMNULE CITITOR!
TU, DUHOVNIC FĂRĂ VOIE AL
TUTUROR POEȚILOR LUMII!
CREDE-MĂ PE CUVÎNT:
RUGĂCIUNEA TA PENTRU EI
E SINGURA FORMĂ DE LECTURĂ
EFICIENTĂ, REALĂ!!!

(Salvează-mă,
domnișoară-cititoare-frumoasă-și-trecătoare!
Viața mea de apoi… Dă-mi și mie
un telefon.)