poster big eyes

De ceva timp, m-am cam lecuit de boala idealizării regizorilor pe care altădată îi urmăream cu o plăcere nebună. Deși dezamăgirea care mă încerca pe când urmăream cele mai recente pelicule ale lor se străduia să mai lase locul unei mici urme de speranță. Speranța că filmele pe care le vizionam erau doar niște eșecuri inevitabile ce nu vor știrbi calitatea peliculelor viitoare. Sau, cel puțin, asta vreau să cred. Ca să exemplific, printre cele mai recente șocuri, de anul trecut, de departe, pe primul loc ar fi Noah (2014) al lui Darren Aronofsky. Nu vreau, în schimb, să discut despre acest film dezamăgitor din aproape toate punctele de vedere (ei, iată, că se poate rata cu grație un film chiar și atunci când Anthony Hopkins, Russell Crowe sau Jennifer Connelly apar în cadru); sau, în fine, dezamăgitor dacă ne raportăm la calitatea regizorală a celui care m-a convins, și nu numai pe mine, să afirm că Requiem for a dream (2000) sau Black swan (2010) se numără printre cele mai bune filme ale secolului nostru. Vreau să amintesc în acest articol câteva detalii despre ultimul film al lui Tim Burton, un alt regizor minunat a cărui operă am idealizat-o mult timp (mai ales pentru Edward Scissorhands din 1990) și care a reușit să îmi lase un gust amar cu mai recentele sale pelicule, în ciuda așteptărilor mele extrem de entuziaste: amintesc, în primul rând, de Dark shadows (2012) care, nu numai că nu a reușit să redea pe deplin universul tenebros, dar încărcat de inocență, a mai vechilor sale filme (ca să nu zic că nu este un film realmente burtonian, chiar dacă Johnny Depp și Helena Bonham Carter sunt la locul lor…), ci a mai și insistat să se complacă într-o suită de clișee de tipul happily ever after care parcă doreau să gâdile orgoliul cinefililor pasionați doar de scenarii lacrimogene. Cel de-al doilea val de surprize (neplăcute) a venit odată cu Big eyes, apărut în 2014 (în sfârșit, am ajuns și la miezul problemei!), când așteptările mele cu privire la revenirea în forță a adevăratului Tim Burton au fost înșelate (N.B. Când vorbesc despre adevăratul Burton, mă refer la vechiul Burton, la creatorul lui Beetlejuice, nu al lui Alice sau al lui Barnabas Collins – care, de fapt, nici măcar nu sunt personaje care îi aparțin.)

În ciuda acestei introduceri, nu aș putea să vorbesc prea aplicat / implicat despre filmul Big eyes, tocmai pentru că nu seamănă mai deloc cu stilul lui Burton. Știu că pot fi considerat un privitor obtuz, din cauză că vreau să mă complac în această modalitate de a aprecia filmele, comparându-le cu creațiile trecute ale regizorilor cu pricina, dar când vorbim despre un creator de film care a reușit să articuleze o estetică inconfundabilă în cinematografia mondială, nu pot să nu mă leg și de producțiile trecute. Cu atât mai mult cu cât Big eyes nu este nici măcar un film care să revoluționeze arta lui Burton. De fapt, poate singurul film burtonian care mai poate fi pus în aceeași categorie cu Big eyes ar fi Ed Wood din 1994, nu pentru că este la fel de fad ca acesta, ci doar pentru că se vrea o poveste cu un caracter biografic. Firul narativ al prezentei pelicule urmărește parcursul artistic de la vârsta maturității creatoare a lui Margaret Keane, cunoscută pentru picturile sale înfățișând copile cu ochi supradimensionați și halucinanți, dar și scandalul mediatic izbucnit în jurul acesteia, în momentul în care s-a aflat că soțul său își însușise toate drepturile imaginilor devenite celebre.

Nu vreau să trâmbițez că ultimul film al lui Tim Burton este unul slab, ci doar că… nu este burtonian. Prin urmare, luați acest articol ca pe un avertisment adresat, mai ales, celor care, la fel ca mine, au așteptat un alt număr de magie cinematografică a tatălui lui Edward Scissorhands. Povestea este bine structurată, coerentă, nimic de comentat, dar, spre deosebire de Ed Wood, unde grotescul era la el acasă și reușea să eclipseze de minune sâmburele biografic, Big eyes nu poate fi privit decât ca un film de weekend, cuminte și instructiv, despre una dintre figurile mediatizate ale picturii americane recente, fără să își propună, din păcate, să insoliteze povestea prin tot felul de artificii à la Burton. Singurele elemente care nu dau greș în această formulă (adică se ridică la înălțimea așteptărilor) sunt actorii principali: Amy Adams și Christoph Waltz, dar nu pentru că reușesc să ducă scenariul la un nivel superior, ci pentru că profită la maximum de versatilitatea și de șarmul specific pe toată durata filmului. Cu toate acestea, povestea se concentrează prea mult pe istoria faptelor și prea puțin pe crearea tensiunii dramatice, deși intriga o cerea cu prisosință. Așadar, dacă vă propuneți să vedeți acest film pentru a lua contact și cu altceva decât cu cele câteva informații privitoare la cuplul Keane, puteți rămâne dezamăgiți.

Depășind cuvintele de mai sus, eu, unul, mă consider în continuare un fan al vechiului Tim Burton și, de dragul lui, parcă aș mai da o șansă și viitorului său film, care sper să nu întârzie să apară. Totuși, momentan mă arăt sceptic cu privire la Big eyes care, deși vrea să atingă latura mea sensibilă și să primească pomană fără să întindă mâna, nu reușește să mă convingă nici prin morala sa… clișeizată și evidentă (a se vedea și traducerea titlului în limba română): că „ochii sunt ferestrele sufletului”.

Trailer:

Imagini:

big eyes 1 big eyes 2 big eyes 3