For English, scroll down.

 


Before you start reading, play this song. When it ends, play it again. And again. And again.
Everything in Its Right Place by Radiohead on Grooveshark


coperta34_2014a

Numărul dublu 3-4.2014 al revistei Zona nouă are în componența sa paisprezece tineri scriitori nord-americani netraduși până acum în limba română, care fac parte dintr-un nou val cultural, extrem de vizibil mai ales în mediul virtual. Cei paisprezece sunt Daniel Bailey, Gabby Bess, Mike Bushnell, Ana Carrete, Noah Cicero, Juliet Escoria, Mira Gonzalez, Sarah Jean Alexander, Tao Lin, Scott McClanahan, Ashley Opheim, Sam Pink, Michael J. Seidlinger și Lucy K. Shaw. Au fost traduși din limba engleză de Cătălina Stanislav, Anastasia Gavrilovici, Rita Chirian, Andrei C. Șerban, Krista Szöcs, Bogdan Federeac, Daniel Coman, Raluca Boantă, Alexandra Turcu și de mine. În următoarele săptămâni vom demara un serial care se va numi Everything in its right place și în care vom posta, în fiecare marți și sâmbătă (până când îi vom epuiza), câte un fragment de proză sau câteva poeme din ce scriu ei. Mai jos, un fel de introducere în care am încercat să prezint mai articulat direcția aleasă de ei.


Întrebarea care se pune la ora actuală pentru orice tânăr american care vrea să se apuce de scris e, bineînțeles, încotro? În ce direcție să o iei după Gravity’s Rainbow a lui Pynchon sau după Underworld a lui DeLillo sau după Infinite Jest a lui David Foster Wallace sau după White Teeth a lui Zadie Smith, după ceea ce James Wood numește, în 2000, hysterical realism? Literatura a migrat foarte tare, în ultimii ani, în mediul online, asta însemnând pentru America de Nord Twitter, Tumblr și Facebook. Oamenii tineri scriu cărți mult mai subțiri decât cele de care vorbeam mai sus, abordează, în special, o poetică a gesturilor simple și situații care au loc în grupuri sociale restrânse, din care ei fac, cel mai adesea, parte. Pot fi identificate trei caracteristici mai mult sau mai puțin generale:

  1. Folia transparentă. Aproape fiecare personaj, fie că e vorba de proză sau poezie, are o barieră invizibilă între el și lume, de care nu se poate apropia și pe care nu e capabil să o apropie de el. Asta se întâmplă uneori și din cauza drogurilor soft. Soft pentru că nu au visceralitatea și plăcerea macabrului pe care o avem noi, în Europa de Est. Drogurile fac totul să fie în reluare, nimic mai mult, fac ca situațiile în care se regăsesc personajele să apară sub forma unor proiecții, aproape întotdeauna analizate până la detaliile infinitezimale, dar văzute printr-o folie transparentă.
  2. Asperger-ul. Skill-urile sociale ale personajelor din textele astea sunt minime. Aproape niciodată nu rămâne nimeni în viața lor mai mult de câteva rânduri/capitole. Toți apar ori foarte greu, cu niște eforturi majore, tone de mailuri și conversații pe Facebook, ori foarte repede, într-o noapte, la un party, dar dispar dintr-odată. Citești, citești, citești și bum, relația respectivă trec într-un plan secund sau pur și simplu se evaporă. Dialogurile sunt, în mare parte, eliptice și chiar absurde, afectul fiind mereu supus letargiei. Și de aici ajungem la numărul
  3. Letargia. Cu toate că reușesc să descompună și să analizeze piesele puzzle-ului cu o ușurință extremă și dețin, dacă discutăm macro, controlul, tocmai prin inteligența asta matematică de puști japonez cu un high-expectations Asian dad, construiesc personaje lipsite de reflexe, lipsite de reacție în fața lucrurilor cu adevărat importante, totul devenind astfel un decalaj.

În 1993, în eseul E Unibus Pluram: Television and U.S. Fiction, David Foster Wallace spunea, despre ceea ce urma să fie numit new sincerity, că (și voi transcrie aici aproape tot citatul, chiar dacă poate părea lung):

The next real literary “rebels” in this country might well emerge as some weird bunch of anti-rebels, born oglers who dare somehow to back away from ironic watching, who have the childish gall actually to endorse and instantiate single-entendre principles. Who treat of plain old untrendy human troubles and emotions in U.S. life with reverence and conviction. Who eschew self-consciousness and hip fatigue. These anti-rebels would be outdated, of course, before they even started. Dead on the page. Too sincere. Clearly repressed. Backward, quaint, naive, anachronistic. Maybe that’ll be the point. […] The new rebels might be artists willing to risk the yawn, the rolled eyes, the cool smile, the nudged ribs, the parody of gifted ironists, the “Oh how banal.” To risk accusations of sentimentality, melodrama.

Sunt puține lucruri în descrierea lui Foster Wallace care nu li se potrivesc celor mai tineri americani, despre care s-a spus că practică o literatură alternativă. Da, sunt anti-rebeli prin simplul fapt că rebeliunea (nu i-aș spune anarhismul) lor se manifestă din spatele unui ecran-scut pe care nu-l lasă niciodată din brațe. Da, ironia lor nu e explicită, ci mai degrabă pasivă și tristă. Da, au curajul de a vorbi despre emoții care par retrograde și da, cred în ele. Eroarea lui Foster Wallace apare doar în clipa în care susține că viitorii (pe atunci) scriitori de care vorbea el ar fi urmat să fie prea sinceri. Ei bine, nu sunt. Sunt, într-adevăr, sinceri până la os, nu se dau în lături de la a spune orice (și nu-i deloc o exagerare) despre ei, pentru că scriu despre ei și nu le e frică de viețile lor. De asta, din punctul meu de vedere, e foarte ușor să crezi în literatura lor, și tot de asta, din punctul meu de vedere, nu mai e vorba doar de new sincerity, ci de deep sincerity.

De fiecare dată când i-am citit n-am putut să nu mă gândesc la una dintre melodiile care pe mine mă duce tot timpul într-un loc care îmi place atât de mult și am avut momente când mă trezeam repetându-mi în minte obsesiv, în timp ce citeam, everything, everything, everything, everything in its right place, in its right place, in its right place, right place. Și pentru că nu mi s-ar părea corect dacă nu aș încerca să-i asociez și pe fiecare în parte, nu doar literatura lor ca un întreg, cu o melodie de la Radiohead, iată un scurt playlist:

Daniel Bailey & Let Down
Gabby Bess & Exit Music (For a Film)
Mike Bushnell & 2+2=5
Ana Carrete & The Bends
Noah Cicero & Fitter Happier
Juliet Escoria & There There
Mira Gonzalez & All I Need
Sarah Jean Alexander & Lotus Flower
Tao Lin & How to Disappear Completely
Scott McClanahan & A Wolf at the Door
Ashley Opheim & Where I End & You Begin
Sam Pink & Creep
Michael J. Seidlinger & High And Dry
Lucy K. Shaw & The Tourist




To every young American who wants to take up writing, the question arises: where to go next?  What should you do after Pynchon’s Gravity’s Rainbow or after DeLillo’s Underworld or after David Foster Wallace’s Infinite Jest or after Zadie Smith’s White Teeth, after what James Wood called, in 2000, hysterical realism? Literature has massively migrated in the past few years to the virtual arena, which is best represented in North America by Twitter, Tumblr and Facebook The youngsters write much shorter books than the ones I mentioned before, and usually promote poetics of simple gestures and situations that occur in small social groups they most often are part of. Three general features can be more or less identified in their literature:

  1. The transparent foil. Almost every character, even if we talk about prose or poetry, has an invisible barrier between him/her and the world, a world which he/she can’t get close to or bring closer to him/her. This sometimes happens because of the soft drugs. Soft because they don’t have the visceral and macabre pleasure we have in Eastern Europe. The drugs make everything advance more slowly, nothing more; they transform the situations in which the characters find themselves in projections, analyzed almost always in detail, but seen through a transparent foil.
  2. Asperger’s. The social skills of the characters in these texts are minimal. Almost in every case, no other character stays in his/her life more than a few lines/chapters. The others appear either with great difficulty, after major efforts, tons of emails and Facebook conversations, or out of the blue, on a random night, at a party, but they vanish all of a sudden. You read, and read, and read, and boom, the relationship is in the background or simply out of the picture. The dialogues are mostly elliptical and even absurd, the affect being always overpowered by lethargy. And so we move on to number
  3. Lethargy. Even though they manage to deconstruct and analyze the pieces of the puzzle with incredible ease and are, if we talk about the bigger picture, in control, especially because of this Japanese-kid-with-a-high-expectations-Asian-dad intelligence, they build characters with no reflexes, with no reaction in the truly important moments, and thus everything becomes a gap.

In 1993, in his essay E Unibus Pluram: Television and U.S. Fiction, David Foster Wallace wrote (about what would later be called new sincerity) that

The next real literary “rebels” in this country might well emerge as some weird bunch of anti-rebels, born oglers who dare somehow to back away from ironic watching, who have the childish gall actually to endorse and instantiate single-entendre principles. Who treat of plain old untrendy human troubles and emotions in U.S. life with reverence and conviction. Who eschew self-consciousness and hip fatigue. These anti-rebels would be outdated, of course, before they even started. Dead on the page. Too sincere. Clearly repressed. Backward, quaint, naive, anachronistic. Maybe that’ll be the point. […] The new rebels might be artists willing to risk the yawn, the rolled eyes, the cool smile, the nudged ribs, the parody of gifted ironists, the “Oh how banal.” To risk accusations of sentimentality, melodrama.

There are few things in Foster Wallace’s description that don’t suit the youngest American writers, who are said to be practicing alternative literature. Yes, they are anti-rebels because they manifest their rebellion (I wouldn’t call it anarchism) from behind a shield-monitor that never slips from their embrace. Yes, their irony is not explicit, but languid and sad. Yes, they have the courage to talk about emotions that seem retrograde, and yes, they believe in them. Foster Wallace’s error is that he thinks these future writers would’ve been too sincere. Well, they’re not. They are sincere to the quick, they are ready to say everything (and that’s not at all an exaggeration) about themselves, because they write about themselves and they are not afraid of their lives. That’s why I think it’s very easy to believe in their literature, and that’s why I think it’s not only about new sincerity anymore, but about deep sincerity.

Every time I’ve read them I couldn’t not think about one of the songs that takes me to a place I like so much, and I had moments when I realized I was obsessively repeating to myself, as I was reading, everything, everything, everything, everything in its right place, in its right place, in its right place, right place. And because it wouldn’t seem fair if I didn’t try to link each and every one of their works, not their work as a whole, to a Radiohead song, here’s a short playlist:

Daniel Bailey & Let Down
Gabby Bess & Exit Music (For a Film)
Mike Bushnell & 2+2=5
Ana Carrete & The Bends
Noah Cicero & Fitter Happier
Juliet Escoria & There There
Mira Gonzalez & All I Need
Sarah Jean Alexander & Lotus Flower
Tao Lin & How to Disappear Completely
Scott McClanahan & A Wolf at the Door
Ashley Opheim & Where I End & You Begin
Sam Pink & Creep
Michael J. Seidlinger & High And Dry
Lucy K. Shaw & The Tourist


 


 


 

Dacă doriți să comandați numărul 3-4.2014 al revistei Zona nouă, vă rugăm să completați formularul de mai jos, iar noi vă vom contacta în cel mai scurt timp cu detalii referitoare la preț și posibilitățile de livrare. Vă mulțumim!