Lămurit lucru, este unul dintre cadavrele din dulap pe care secolul al XXI-lea se străduiește să-l (re)abiliteze. Nimic patologic, nimic de neînțeles: între endogenie și exogenie, depresia – și surioara ei romantică și minionă, melancolia – face vizite regulate, surprinzătoare, pasagere, de durată, dă pumni, tergiversează, procrastinează, mătură existențe, face să germineze artă, fertilizează contradicții – una peste alta, este polimorfică și generalizată. Că face mai multe victime decât maladiile contagioase ale evului întunecat reprezintă, mai curând, o notă de subsol.

Depresie? Lasă prostiile astea, încearcă și tu multivitamine, pastile cu dragoste. Încearcă să te salvezi mințindu-te, minte-i pe cei din jur – da, îi pui la adăpost de penibilul de a se simți vinovați că nu pot face nimic pentru tine (tu oricum ești un zero – deși un zero există totuși, unele operații matematice chiar trag foloase de pe urma tovărășiei lui zero – poate ești nimic – mai aproape de adevăr, nu? – & vrei să fii nimic) –, trăiește (în) butaforia peste care o să te prăbușești în ziua aceea în care vecinii & cunoscuții & rudele vor declara că ai fost întotdeauna atât de politicos, atât de binevoitor, atât de cumsecade – ce-ți va fi venit de te-ai aruncat de la etajul al zecelea al clădirii de birouri unde munca ta era apreciată de o hoardă de cravate la fel de corecte & de civilizate & de scrobite ca și tine?

Prea puțin contează că ai transferat asupra ta depresia maică-tii, că ai văzut una-alta de nevăzut pentru un copil, că ai trăit sub același acoperiș cu consangvini abuzivi, la rândul lor depresivi & adictivi, care duc mai departe o genă slabă și te silesc să fii asemenea lor, și tu n-o să te împotrivești – pentru că nu poți să te împotrivești – și dacă vrei să te împotrivești, nu ai nimic înăuntrul tău să-ți fie motor. Sau pentru că nu ești decât o carcasă. Depresia e krokodil-ul: lichefiat, aștepți să ți se întâmple. Moartea? Nu, moartea pretinde un pas voluntar, n-o să fii tu cel hotărât & curajos – cine naiba să aibă energia asta și la ce bun? Iar veșnicia vrea să fii dârz.

Mai degrabă, un fel de depixelare să se întâmple. O efasare smooth – și dacă ai adormi, și dacă n-ai mai deschide ochii. Dar așa ceva nu există, fiindcă secolul al XXI-lea vrea ca tu să fii eficient, jovial, bine hrănit & tun de sănătos. Zâmbetul tău trebuie să fie larg – iar dacă zâmbetul tău nu e larg, secolul ăsta nu vrea să aibă de-a face tu tine, dă cu tine naibii de pământ, o dată, de două ori, îți bagă mințile-n cap & te înnebunește de tot. Toți ceilalți sunt produsul impecabil al publicității – și tu nu ești; pe toți ceilalți îi mântuiește un dumnezeu prea bun – și pe tine nu; toți ceilalți sunt un corpus – și tu nu ești parte a lui; ești homosexual, ești periferic, ești femeie, ești alcoolic, ești artist, ești copilul care duce povara părinților, a societății & a ta – care e locul tău? – există un alt spațiu în brațele căruia să-ţi faci cuib? – numele lui nu e inerția bacteriană, inerția digestivă? – numele lui e depresia? Îți treci peste brațe sforile – și peste sfori, alte sfori. Cu fiecare zi, cu fiecare an care trece – sfoară peste sfoară; și speri ca sfoara să treacă peste ochi, peste urechi – să oprească tot ce vine înspre tine – realitatea.

Dar nu – nu vorbi nimănui despre depresie: nu eşti depresiv; eşti un om complicat şi ursuz – ce vor toţi oamenii ăştia de la tine? –, oamenii îţi provoacă repulsie, ceilalţi-sunt-infernul, tu ai un ritm care nu face acord cu al celor din jur, ritmul tău e cel al dimineţilor târzii & întunecate, al cearşafurilor umede & murdare, al resturilor de mâncare pe care încerci să le mesteci în vreme ce la televizor rulează un program shiny şi funny (în spatele sticlei ăleia cum se poate – cum se poate acolo? – în altă parte – acolo, în vieţile alea mişto şi adevărate, cum se poate?), ritmul tău este al obezităţii & al alcoolului, al drogurilor & al promiscuităţii, al jegului şi al ochilor împăienjeniţi, al întârzierilor şi al fugii greoaie, al vieţii care seamănă foarte bine cu o grămadă de cârpe mucede & puturoase, viaţa ta e o moarte – şi nu e moartea pe care o vrei.

La iveală, o să laşi o mizantropie oarecare. Un rictus pe care unii o să-l numească ciudăţenie şi alţii superioritate. O să inventezi vacanţe exotice & amintiri false pentru cei care te vor întreba de ce n-ai răspuns la telefon & la e-mail. O să le spui că te căsătoreşti, că te gândeşti să-ţi cumperi o casă nouă, să-ţi iei un job nou. Dacă e prea gogonat totul, poţi să vorbeşti despre faptul că l-ai descoperit pe Dumnezeu – era acolo, în inima ta, doar că viaţa a aruncat nişte blestemate de perdele de fum; cum astrologia & yoga ţi-au salvat viaţa; feng-shui-ul; terapia prin culoare; muzica; vegetarianismul; grupurile de suport. Sau că te gândeşti să-ţi cauţi mama care te-a abandonat la naştere, fiica pe care ai uitat s-o mai suni, iubita pe care ai fost prea inert s-o mai ţii lângă tine. Dar minţi – şi minciuna asta arde & ştii că aşa eşti tu, asemenea tăvilor pe care se adună rămăşiţele petrecerilor: ambalaje strivite, fursecuri din care s-a muşcat o dată, firimituri înmuiate în lichid colorat, oase aproape descărnate. Nimic care să poată fi refolosit. Nimic folositor. Nimic. Ghena. Ghena eşti tu, recipientul & capătul drumului.

Nopţile sunt groaznice, fiindcă sunt goale; dimineţile sunt terifiante, fiindcă sunt goale; spre seară e mai bine – şi la capătul ei rămâi singur – cu demonul („Vreau să te cred când spui/ că va veni cineva/ cu un zâmbet perfect/ și cu gesturi definitive/ o insectă cu suflet de doică/ să mă-mpingă spre ziua de mâine/ cum duci un cal dărâmat de tristețe/ seara către abator” – insecta nu vine, suflet de doică nu este, iar caii – caii își continuă drumul – mulți, mulți – către abator – și-n abatorul ăla ești tu, și-acolo ai fost – așteptând – tot așteptând – dintotdeauna); şi demonul te strânge în braţe şi te strânge de gât şi-ţi înmoaie muşchii şi te face să ţi se strângă stomacul, şi plămânii nu mai primesc aer, şi-n artere curg pâslă şi rumeguş.

Dar nu eşti singur cu demonul; sunt mulţi singuri – și? și ce-i cu asta? –, fiecare cu demonul lui; nu toţi au un înger care să-i păzească – nu, eu nu-l am, i-aș fi simțit umbra –, dar toţi au un demon. Şi întotdeauna a fost aşa – şi s-au preparat poţiuni & elixiruri, şi vracii au exorcizat & au ostracizat, şi au dat nume demonului & l-au aruncat în infern & au aşezat anatema păcatului pe cel care lăsa demonul să i se aşeze pe umeri; şi-apoi s-au amestecat substanţe şi s-au dat nume prafurilor care ţin demonii la distanţă; s-au născut oamenii care să vorbească despre cum, când, de ce & în ce scop. Oamenii au lăsat cerealele să fermenteze; au mâncat fructe putrede și au înghițit etanol; au crezut în minciuna că ar face-o pentru zei; și nu pentru ca oamenii să uite că sunt oameni. Adică răi, inconstanți, teribili, ucigași, demolatori. Pentru că, la început, alcoolul seamănă cu un travesti, femeile sunt frumoase și fertile, bărbații sunt războinici, mințile sunt sclipitoare. Pentru că rădăcina k-ḥ-l înseamnă machiaj. Mai târziu, pentru că umanitatea trebuia să învețe nuditatea socială și exactitatea, rigoarea și uniforma, alcoolul a fost pus la stâlpul infamiei, iar alcoolicii trimiși să-și îmblânzească poftele. În camere albe, li s-a arătat că soarele e strălucitor. Că mareea bunului-simț – așa cum ochiul și vaginul se curăță singure – îi împinge pe cei neastâmpărați la periferie. Și că, uneori, natura face ea însăși ordine: un ficat cirotic, un pancreas care cedează, varice esofagiene. La sfârșit, dai mereu într-o fundătură. De aceea, alcoolul, li s-a spus, e un sfârșit, niciodată o cale de acces. Dacă și doar după ce reînvață să-și iubească și să-și respecte corpul, foștilor alcoolici li se organizează petreceri ortodoxe și li se flutură în urechi serii zornăitoare de complimente și adulări.

Oamenii îi urăsc pe cei pe care i-au salvat. Oamenii au inventat războaie împotriva competitorilor.
Alteori – unii sunt chiar atât de adânciți în rău –, înhumările lor sunt reci și igienice. O intrare pe lista victimelor colaterale. „Buni sălbatici” rămași, pentru totdeauna, sălbatici.

Ca tot ce nu e de explicat & trebuie explicat, s-a chemat în ajutor știința – istoria mentalităţilor, sociologia, psihologia, medicina, antropologia, genetica. Se cuantifică şi se alcătuiesc statistici. Tu + tu + tu. Poate toţi. Mileniul depresiei și al antidepresiei. Unii mai expuşi – ca anumite categorii de civili în timpul raidurilor aeriene. Dinăuntru sau dinafară. Un demon pe care-l fabrici tu, un demon care ţi-e pus pe umeri: du-l, poartă-l, iubește-l. Cel mai adesea, perechi de demoni – ca păianjenii monogami & pe viaţă şi pe moarte.

Un manual de adormit depresia şi de înţeles ce & cum e atunci când totul se duce dracului: Andrew Solomon, Demonul amiezii – despre depresia lui & despre depresia altora (ce nume stupid: depresie!; ce banal e nomenclatorul de boli!). Și cine poate să scrie mai bine despre depresie & despre sentimentul de a fi periferic – exclus din marele joc al învingătorilor! – decât un evreu homosexual, ale cărui rădăcini se întind până în Dorohoiul întunecat al sfârșitului de veac XIX, un tânăr care-și pierde mama – participă, mai degrabă, la eutanasierea ei –, cel care-și dispută identitatea sexuală cu sine & în subteranele New York-ului – și care, la finele drumului, găsește lumina. Dar și lumina scade.

Andrew Solomon, Demonul amiezii, Humanitas, 2014