În spațiul autohton, poezia conceptuală nu a avut până acum ecouri serioase. Yigru Zeltil a încercat prin Cacao (2012) să actualizeze discursul poetic românesc și să-l aducă pe palierul scriiturii-concept. Dacă gândim mai departe, Bogdan Ghiu a realizat același lucru în Urme de distrugere pe Marte (2006), reluând în cheie asumată delirul filosofic din Antioedip. În sfârșit, Mugur Grosu, imitându-i pe atâția alții, își publica sub forma unei cărți postările de pe facebook.

Trebuie să fim, însă, onești: atât Zeltil cât și Mugur Grosu nu fac decât să zgârie suprafața unui fenomen care, în formele lui occidentale, depășește granițele literaturii. Dacă Ghiu creează versuri interșanjabile (împrumutându-i stilul: mașină poematică alimentată de schizofrenia producției), expunând mecanismele capitalismului și astfel subminându-l, Zeltil lucrează pe palierul dada, randomizându-și vocea până elimină orice fel de pattern coerent. Status (2013) adună într-un volum existența digitală a lui Mugur Grosu: bâlci obscen al autoexpunerii la prima vedere, voyeurism cu nimic diferit față de crizele-spectacol ale bătrânului douămiism, miza proiectului este de fapt testarea unui nou mod de-a face poezie. Dar acolo se oprește totul. Pare că toate cărțile noastre de poezie cu miză explicit conceptuală reprezintă discursuri autoreferențiale, care aduc în față nu un concept, ci un proiect de legitimare. Explicitându-și metoda, acest tip de scriitură devine fractalic și autogenerativ. Poate dilema o reprezintă tocmai integrarea reperelor teoretice în text, și nu discursul în sine. Urmărind alte mize, el s-ar curăța de microbul artei poetice.

Dar iată că termenul de uncreative writing (Kenneth Goldsmith) nu și-a epuizat pe deplin conotațiile. Fără să se ralieze explicit acestei direcții, multe din volumele de poezie de calitate ale ultimilor ani posedă o încărcătură conceptuală (Metodele lui Drăgoi destabilizează mizerabilismul radicalizându-l, Miticov își supune procesul mintal unui filtru matematic – câtă creație e în pastișare dură, câtă în matematică?).

În siajul celor doi, un debut interesant îl reprezintă cel al lui Sebastian Big, Vată de sticlă (Charmides, 2015). Autodeclarându-se poezie vaporwave, volumul e alcătuit din frânturi informaționale, secțiuni de wiki, articole trunchiate de pe discovery channel și adresări (post)ironice: «tigrii și zebrele au dungi,/ leoparzii au pete,/ curcubeul este plin de culori frumoase,/ picăturile de apă cad din cer;/ toate acestea fac parte din sistemul universal al naturii/ și din sistemul ei numeric.» Situat în universul Windows 95, volumul livrează textele precum un motor de căutare care-și listează rezultatele sau ca un virus care atacă, rând pe rând, punctele vulnerabile ale sistemului de operare, generând erori pe ecran. Instanțe de glitch art, poemele posedă un caracter fragmentar paradoxal și aparte: coerente în structură și mesaj, totodată lipsite de vreun comentariu critic sau judecată de valoare, ele se opresc, programatic, când informația s-a transmis în totalitate: «Alimentele reprezintă/ o materie de regulă naturală și complexă,/ matrici alimentare/ necesare organismului/ pentru aportul de substanțe,/ energie,/ informație,/ capabile să întrețină viața/ și să răspundă în același timp/ unor exigențe subiective/ (foame, plăcere)./ unor obiceiuri,/ tradiții,/ posedând și o semnificație simbolică.» Ceea ce se întâmplă mai departe cu această informație rămâne la latitudinea lectorului. Textele sunt lăsate, adesea, la stadiul de paragraf introductiv al unui articol de revistă. Într-un anume sens, participarea implicită pe care acest tip de poezie o pretinde duce textele lui Big într-o direcție performativă.

Tonându-și vocea până la calmul politicos al unui HALL 9000, autorul explică lumea într-un registru fals științific: flux informațional continuu, înregistrând realitatea nu cu răceala matematicii, ci tonul blând al Teleenciclopediei: «Viața în Univers./ Iată un subiect menit/ să stârnească imaginația./ Căci punctul inițial al vieții ține încă de ipoteze,/ ține încă de un anumit mister./ Există locuri în Univers,/ există planete pe care să fi izbucnit/ aceste minunate alcătuiri chimice/ pe care le numim, într-un singur cuvânt,/ viață?/ Este cumva viața un proces unic,/ hăzărit numai planetei noastre?/ Ca în multe alte domenii,/ nu avem răspunsuri precise la aceste întrebări./ Universul este prea mare,/ iar aparatele noastre/ nu au putut pătrunde suficient de adânc/ în tainele pe care le cuprinde.» Domeniile tratate variază de la originea speciilor și viitorul omenirii până la prevalența sedentarismului la copii și alimentația sănătoasă, toate acestea dublate de inserții paranoice și teorii ale conspirației. În tradiția melanjului postmodern dintre elitism și pop-culture, ultimele teorii științifice alternează cu subiecte glossy.

Categoric, riscul pe care un discurs conceptual îl ridică este acela ca discuția critică să se poarte mai mult pe marginea programului conceptualist decât pe conceptul volumelor individuale. Decontextualizată, poezia lui Big nu lasă loc de polemică. Nu putem vorbi de o voce, având în vedere că în volum nu e de găsit nicio marcă personală, însă privind dincolo de convenția auctorială, instanța care livrează textele e una autentică. Autorul e credibil în stil tocmai pentru că se sustrage în totalitate din volum, lăsând calculatorul să vorbească.

Tehnologia nu a jucat până acum un rol serios în poezia autohtonă. Dacă a făcut-o, a reprezentat mereu doar o platformă paraliterară (pentru douămiiști: poezie.ro și agonia.ro) sau background-ul unor experiențe individuale, element de fundal angoasant și atât. Însă dincolo de concepte nebuloase precum hypertext, flarf group și web crawling, care și-au ratat cu două decenii debutul la noi, iată că Sebastian Big, preluând autismul mediului digital, reușește să pună pe masă un debut insolit, dovadă în plus pentru autoritatea în scădere a formulei douămiiste și emergența unei noi direcții în poezia românească.