Tranziția de la douămiism la sedimentarea unor formule noi, deja consacrate după câteva debuturi  reușite, s-a făcut prin radicalizarea ostentativă a discursurilor preluate de la înaintașii imediați. De la „poetica jackass” (Alex Goldiș), combinată cu un soi de estetică a cruzimii, a lui Vlad Drăgoi, până la imaginarul hiper-tehnologic al lui val chimic, în poezia căreia existența însăși părea abrutizată la tot pasul de noile mutații tech, volumele care au dat tonul general al poeziei deceniului doi poartă marca unei mici schisme literare. Dau exemplele cele mai pertinente pentru discuție, deși atât teribilismele „ceaun” (4chan autohton) ale unui Florentin Popa, cât și atitudinile neo-gopnik ale lui Matei Hutopilă fac casă bună cu această tendință dinamitardă. Așa încât putem spune că ultima (sau, oricum, cea mai recentă) radicalizare prezentă în poezia autohtonă este cea a douămiismului. Zic asta pentru că douămiismul s-a impus de la sine drept o generație care cere admiratori și pentru care radicalizarea a devenit un scut impenetrabil în fața oricărei încercări de a deturna poeticile care au consacrat-o. În aceste condiții, minima rezistență (dacă există, totuși) a poeților apăruți după 2010 se manifestă prin maturizarea precoce a formulei și grija până la acribie de a nu aluneca în locuri comune. Douămiismul dus, tematic, până la ultimele consecințe poartă însă toate semnele unei „scuturări” a influențelor: dacă debuturile noului deceniu ne pot spune, colectiv, ceva, atunci acel lucru e că schemele ce țin de „retorica mâniei” (Soviany) au fost vehement epuizate (chiar cu riscul unei receptări mixte) pentru a lăsa loc individuației poetice.

Nu altfel se întâmplă și cu Dialectica urșilor a lui Radu Nițescu, în care probează și el o mică ruptură, bizară, totuși, prin influențele vădite în prima jumătate a volumului. În condițiile în care gringo era bântuit atât de „o temperatură adolescentină ridicată, manifestă într-o stilistică prea expansivă” (Alex Goldiș), cât și de prezența unei „vânători tematice derizorii” (Ștefan Baghiu), Dialectica urșilor e o demonstrație de acalmie. Rămân câteva reziduuri ale debutului, în special tendința de artificializare a discursului („Păcat că/ soarele se holbează la noi și rîde stupid,/ ca muțunachele gras din clipurile orange,/ cînd facem copăcei din cutele cearceafului/ care se pierd imediat”), însă volumul scade, tonal, până la optimizare, spre deosebire de excesele din placheta de debut, unde instanța lirică, un adolescent histrion, căuta poezie în cele mai suprauzate locuri, exploatate până la sațietate, de la beatnici la… Zale. Noile refugii ale poeziei sunt, însă, de găsit la nivelul construcției, în momente precum abaterile de la norma prepozițională prin schimbarea specificului locativ al prepoziției („Îți citesc și atât de frumos, ca un fard glossy,/ îți sclipește la ochi nebunia”) sau în abolirea articulării substantivale, amintind de Vlad Drăgoi: „Alaltăieri, un băiat cu ochelari părea convins/ că șansele lui sînt epuizate după ce trimisese iubitei/ gif cu animăluț”. Și aici revin la bizareria influenței: evitând afinități consacrate (singura excepție o reprezintă Sociu, pe care-l putem resimți la tot pasul), Nițescu pare să preia unele scheme retorice din sfera grupului poetic „post-douămiist”. Poemul [În visul care se repetă îi spunem Staai], nu foarte reușit ca text, amintind cumva de naivitățile din poezia feminină recentă, combinate cu plot twist-urile din Cântece eXcesive, însă relevant pentru atitudinea unei imaturități asumate, ne oferă o explicație a decompensării prevalente în prima parte a Dialecticii urșilor. Imaginea dramatică folosită ca efect de zguduire a lecturii prin alăturarea amănuntului traumatic la care instanța lirică e martor cu indiferență ostentativă poate părea familiară: „Iepurele se uită circumspect/ la salată. Știe că imaginația/ noastră e salată, fuge sub pat/ să mănînce păianjeni. Tu/ ieși pe balcon să vezi apusul/ sau ceva, vezi cum cade un tip/ din blocul vecin cu viteza perfectă,/ și-l dăm pe Staai altcuiva”. Tot așa, figurile retorice á la Sociu (în versuri precum, să zicem, „Încă mi se mai întîmplă să cred că în curînd mi se vor trezi superputerile: zborul, invizibilitatea, întoarcerea-n timp,/ superelasticitatea, trecerea prin ziduri, dragostea ta”) sunt întâlnite și la Nițescu: „Dacă te uiți mult în bec, pata diformă/ se subțiază încet într-o sîrmă incandescentă,/ și la fel se-ntîmplă dacă te uiți atent în dragoste”. Sigur, nu vreau să exagerez proporțiile. La o adică, a prelua o schemă nu echivalează cu lipsa de resorturi, însă poate aduce în mod suspect a delăsare poetică. Aceeași simptomatologie poate fi întâlnită și în alegerea titlului, cel puțin neinspirată, titlu pe care autorul însuși îl epuizează hermeneutic în poemul eponim: „nimerești aici cu o tipă/ pentru care nu știi ce simți și/ cine știe la ce se gîndește acum./ (…) Aș putea să filmez cum își/ mișcă piciorul, compulsiv,/ un cadru lung, doar piciorul, atît,/ cu nume sofisticat, să/ mascheze groapa mentală./ Dialectica urșilor. Tîgîdîm tîgîdîm”. Așadar, o senzație stranie de oboseală pândește sistematic poemele din prima jumătate a volumului, unde Nițescu preferă să ia calea moderației prin opțiunea de a sta parcă pe tușă, atitudine care nu convinge.

Abia în a doua jumătate a volumului, Radu Nițescu renunță la manierizare pentru a-și construi propriul stil. Simptomatic în acest sens e Cred că ăla e cerul.  Nu fără defectele lui, poemul avansează lent și atmosferic spre un soi de revelație solipsistă prin care poezia reușește să iasă, totuși, din sine: „Totul strălucește și pentru că totul strălucește devine interesant/ cum funcționăm în raport cu lumina, cum oriunde te uiți,/ te uiți în trecut./ Vezi unde era soarele cu opt minute în urmă și tot așa știi/ că fata care se depărtează de tine e puțin mai departe acum”. Cele două poeme Toți avem o inimă pornhub sunt foarte atent dozate și ne prezintă un autor care își domolește avântul naiv-teribilist și descătușează, în sfârșit, poezia. Renunțând la atitudinea cool, devine jucăuș prin rime (parcă pentru a defula), însă foarte serios retoric: „Și uite, vere, cum vine moartea la lepidoptere./ Solzi minusculi îi rămân pe degete cînd acoperă/ borcanul și-s dator să fantasmez c-o parte/ o să-mi ajungă pe penis. Apoi realizez că-s aici,/ în borcanul cu fluturi, unde bucuria poate/ doar să piardă teren.// Liniște de se-aude cola-n pahar,/ constant, fără refren”. În alt poem, Libelulă, respirația  largă a discursului e dată de combinatorica versurilor ludice, foarte atent dozate printre intervențiile unei instanțe lirice nostalgic-degajate: „Nefericită conjunctură, ce soartă amară, în ce rahat am reușit să mă scald,/ m-am gândit, după o evaluare grăbită și lașă a ultimelor mele puncte astrale./ (Prietenul tatei a ieșit din magazin, a lăsat jos plasa,// a dus mîna la gât și a desfăcut relaxat, un nasture la cămașă.)/ Cunoști tu oare fata visătoare/ care-a aflat ce înseamnă în limbaj de cartier libelulă/ și a plecat cu visele spulberate, în vreme ce// în privirea campionului se reflectă încă soarele peste terenul de fotbal?/ Emoțiile oscilează pe drumul spre casă,/ sînt ba fata, ba campionul, după ce-au plecat toți,/ cînd o ia la pas, tăcut, fără să știe nici el ce-l apasă”.

Dacă duioșia, retorica, oralitatea și alintul sunt în mod egal calități și defecte, depinzând, desigur, de „mâna poetului”, la Radu Nițescu aceste categorii sunt dificil de cartografiat. Cum dificilă e și diferențierea clară între pastișă și intertext omagial. Cum greu de înțeles e și prezența unor texte foarte bune într-un calup atât de eterogen și deseori plat, dar cu certe momente de sclipire. Așa încât mă tem că Dialectica urșilor poate stârni aceleași confuzii pe care le-a generat și gringo: un poet talentat, în căutarea vocii, căruia îi lipsește, cel mai mult, încrederea în propriile forțe. În ceea ce mă privește, prefer oricând un Nițescu imatur și frivol, dar vitalist și îndrăzneț, unui Nițescu incert, dar în același timp confortabil și cu influențele la vedere. Și chiar dacă așteptările pot genera anxietăți (cum lipsa de așteptări poate genera iluzia de siguranță), pentru Radu Nițescu, părăsirea zonei de confort ar trebui să fie un deziderat.

Radu Nițescu, Dialectica urșilor, Casa de Editură Max Blecher, 2016