Eram în clasa a zecea când iubitul meu mă învăța să folosesc aparatul foto al lui taică-miu pe ascuns. Nu prea avusesem voie să pun mâna pe el, până atunci. Un an mai târziu l-am cunoscut pe Vlad Eftenie într-o tabără la munte, în care ținea un workshop de fotografie pentru finaliștii de la Licart. Eu eram la poezie, însă cum am aflat că o să fie acolo, mi-am dorit să fi fost printre cei care urmau să primească sfaturi de la el. Atunci am aflat și că ține un opțional foto pentru anul trei la Facultatea de Arhitectură, așa că în primii doi ani ăsta a fost lucrul pe care abia-îl-așteptam cel mai tare.

Bineînțeles că m-am dus printre primii în ziua cu listele de opționale, ca să prind loc, pentru că a fost o bătălie pasională la înscrieri. All in all, tema cursului și examenul final au presupus un eseu foto alături de unul scris, pe o temă aleasă de noi, care să construiască într-un fel sau altul o atmosferă sau, mai bine spus, o imagine de ansamblu a unui spațiu pe care să ajungem să îl cunoaștem pe parcursul semestrului. Pentru că nu am reușit să stabilesc o relație emoțională cu orașul, am redirecționat tema către mine și atmosfera din spațiul meu interior, care se întâmplă să coincidă cu atmosfera anumitor momente din timpul unei zile, în care contactul cu orașul, deși există, e undeva între gri-uri și răsăritul soarelui după o noapte de muncă, în timp ce totul se mișcă fără ca ceva să reușească să miște.

Mai jos fotografiile, a căror ordine nu este aleatorie și eseul cu pricina, fără intenția de literatură, ci, mai degrabă, o criză emoțională cauzată de tot ceea ce nu reușește să provoace o reacție imediată.


 

154367IMG_30208

10211


    Why do I feel so black and blue, îmi tot spun versul ăsta de la Waldeck din nou și din nou și din nou, la fel cum șirul de oameni de la Unirii trece pe lângă mine din nou și din nou și niciunul dintre ei nu îmi spune absolut nimic, deși câțiva îmi cer o țigară, mă întreabă cât e ceasul, dacă am un foc, dacă vreau să pozez în reclame pentru firme de cosmetice că mă recrutează și fără casting dacă urc trei minute până la ei în agenție și chiar dacă ego-ul meu dansează în momentul ăsta în cei mai frumoși pantofi din lume, pur și simplu nu am cum să urc nicăieri nici pentru trei minute, mă grăbesc mă grăbesc mă grăbesc, am de terminat secțiunile și planul și după trebuie să le printez, totul e doar un concurs la care sunt forțată să particip de partea unei țări în care nu locuiesc, n-am să sufăr prea tare în fața unei înfrângeri și n-am să sufăr sincer așa că nu merită să sufăr niciun pic, aș vrea să beau o cafea în sufrageria altcuiva și să ascult zgomotele orașului în timp ce fumez cinci țigări una după alta fără să mă gândesc, dar pe cine păcălesc, aș ajunge să observ toate detaliile nesemnificative la care m-aș putea gândi, așa mi se întâmplă mereu când merg singură într-un loc, nu am cum să evit anxietatea, nevoia să ating toate obiectele de pe masă, probabil aș asculta conversațiile oamenilor din jur și aș pleca având sentimentul că sunt cea mai bună prietenă a unei tipe care tocmai a demisionat pentru că a decis să-și înceapă o afacere pe cont propriu, de care se bucură pentru că poate să ia pauze oricând și să lucreze cu laptopul la Starbucks, cum a văzut ea într-un film, iar când o să trec pe lângă ea în drum spre ieșire o să vreau să îi spun – sună-mă mai târziu, trebuie să vorbim neapărat, știu eu un alt loc, mult mai frumos, în care poți merge să lucrezi cu laptopul –  o să fiu atât de sfârșită încât n-o să mai vreau decât să dorm sau să beau șapte ginuri tonice unul după altul încercând să uit lucrurile pe care trebuie să mi le amintesc, încercând să uit lucrurile care mă fac să mă simt ca un obiect într-o cutie plină, încercând să scap de senzația că cineva îmi apasă o pernă peste față și nu mai pot respira pentru că toate locurile care îmi păstrează amintirile în orașul ăsta sunt clișeice, toate lucrurile pe care le-aș putea simți sunt clișeice, așa cum îi spuneam lui R străduindu-mă să scap cumva de senzația că sunt la exact la fel ca oricine altcineva, străduindu-mă să îi demonstrez că poate clișeele nu sunt neapărat ceva rău, câtă vreme toată lumea are o reacție imediată, asta ne face să nu ne mai simțim așa de singuri, chiar dacă e lipsit de autenticitate, până la urmă totul ține doar de cât de bine ascunzi clișeul ăsta în spatele unui concept, uite ceva nou, ceva la care m-am gândit pentru prima dată eu, nu-i așa că e cu totul nou, e ca un bebeluș murdar și urât în fața căruia nu poți decât să întinzi două brațe uscate și să speri că va deveni mult mai frumos cu timpul, doar că e fals, iar arta e inutilă, la fel ca orice ce aș putea să-ți arăt, sunt lucruri pe care le-ai văzut undeva într-un fel sau altul sau pe care ți le-ai imaginat și îți plac numai pentru că sunt deja în interiorul tău, sunt lucruri pe care le recunoști, fac parte din tine chiar dacă tu nu știi până nu le vezi și asta numai fiindcă ți se întâmplă prea multe lucruri ca să-ți dai seama de tot ceea ce ajunge să facă parte din tine, însă asta e liniștitor, într-un fel, poate ai exploda dacă ai ști măcar o secundă cine ești cu adevărat, dacă ți-ai da seama de toate ipostazele tale în toate momentele prin care ai trecut fix așa cum trece un tren cu ferestrele în flăcări printr-un oraș cu câteva mii de locuitori, dar trece de câteva milioane de ori într-o singură seară, traumatizându-i pe fiecare dintre ei și condamnându-i să își povestească unul altuia tot restul vieții despre singura noapte în care s-a întâmplat ceva în orașul lor, ceva ce nici mărcar nu i-a atins, dar pe care l-au putut privi luminând noaptea până dincolo de linia imaginară unde se termină câmpul.


 

găsiți o parte din proiectele la care am lucrat, atât pentru Zona Nouă, cât și de dragul artei, aici

model: Irina Zamfirescu