Fitter Happier by Radiohead on Grooveshark

noahcicero


noahcicero

Noah Cicero s-a născut în 1980 și a publicat volumele The Human War (2003); The Condemned (2006); Burning Babies (2006); Treatise (2008); The Insurgent (2010); Best Behavior (2011) și Go to Work and Do Your Job. Care for Your Children. Pay Your Bills. Obey the Law. Buy Products. (2013).
Îl găsiți pe noah-cicero.blogspot.com


Mergi la muncă și fă-ți treaba.
Îngrijește-ți copiii.
Plătește-ți taxele.
Supune-te legii.
Cumpără produse.

Interviul

Eram agitat. Purtam o pereche de pantaloni casual și o cămașă cu mâneci lungi, încheiată până jos, cu cravată. Cravata arăta mișto. Eu arătam mișto. Totul părea minunat. Eram un bărbat intervievat pentru un job la guvern, dar eram agitat.
Am ajuns la intrare și am sunat. Un om a răspuns: NEOTAP.
Numele meu e Michael Scipio, am zis. Am venit pentru un interviu cu Rachel Heidelberg.
Ușa a scos un clichet, eu am intrat, numai ca să dau de altă ușă.
În fața mea, o ușă, în spate, o alta. Un bărbat stătea în spațiul dintre cele două uși. L-am privit. Părea politicos, grăsuț, perfectibil totuși, și util societății. Arăta de parcă n-ar fi comis niciodată vreo infracțiune și de parcă ar fi provenit dintr-o familie bună, o familie în care nimeni nu a fost la închisoare și în care toți membrii erau educați, primeau job-uri care necesitau îndemânare și muncă multă. Trăise o viață normală, fusese educat normal. Era responsabil. Un bărbat responsabil având un job responsabil. I-am spus: Pot să intru?
S-a uitat la mine și mi-a răspuns: Nu poți întreba dacă ai voie să treci de ușă.
Dar cum pot trece de ușă dacă nu pot întreba?
Ușa se va deschide sau nu se va deschide, atunci vei trece de ea sau nu vei trece de ea. Ușa din spatele tău e acum încuiată. Nu poți trece de următoarea ușă decât dacă se deschide.
Deci nu pot întreba dacă am voie să trec de ușa următoare.
Corect.
Atunci cum ajung la interviu?
Nu îmi este permis să-ți răspund la niciuna dintre întrebări, pentru că nu îți este permis să pui vreo întrebare.
Ușa a scos un clichet și am trecut de ea.
Am intrat într-o altă cameră, mai mare.
Aici erau două scaune și trei uși. Un hol ducea undeva, dar nu știam unde.
Am mers către una dintre uși. Ducea către o cameră cu multe ferestre. Le-am spus celor dinăuntru că venisem pentru un interviu.
Un bărbat a venit înspre ușă. Părea să aibă în jur de douăzeci și cinci de ani. Nu a zâmbit și nici nu s-a încruntat. Nu m-a întrebat cine sunt. Pur și simplu a zis: Te rog, așteaptă. Ia un loc.
Așa că m-am așezat pe unul dintre cele două scaune.
Nu a venit nimeni în camera mare. Eram singur. Nu era muzică, nici măcar sunete.
Trebuie să fi trecut vreo zece minute până să aud, pe coridor, tocurile unei femei apropiin-du-se. Era o femeie înaltă, avea în jur de treizeci și cinci de ani și păr roșcat.
Mi-a zâmbit. Zâmbetul era fals. Zâmbea pentru că îl considera lucrul care trebuie făcut atunci când întâlnești pe cineva. I-am zâmbit înapoi. Zâmbetul meu era fals. Încercam doar să primesc un job.
S-a prezentat drept Rachel Heidelberg și mi-a făcut semn s-o urmez. Am mers, pe hol, către un birou mic.
S-a așezat la o masă rotundă mică, lângă un chel care părea să fie de vârsta ei.
Omul cu chelie s-a prezentat drept Bruce Veits. Mi-a zis să mă așez la masă cu ei.
Nu mi-au explicat de ce era și Bruce acolo sau cine era el. Pur și simplu era acolo și se uita insistent la mine.
M-am uitat și eu insistent la ei, la Rachel și Bruce, asteptând să înceapă interviul. Amândoi aveau verighete.
Spune-mi ceva despre tine, a zis Rachel.
Voiau să le spun lucruri normale, lucruri care m-ar fi făcut să par un angajat bun, de încredere. A trebuit să le inventez. Depusesem cerere să lucrez într-un centru de tratament. Bărbații și femeile de acolo erau toți infractori. Stând acolo, mi-a trecut prin cap că am luat și eu parte la multe infracțiuni.
M-am simțit nevoit să le spun totul despre lucrurile oribile pe care le făcusem, dar știam că e o idee proastă. Simțeam că e o idee proastă să încerc să iau un job în domeniul coercitiv, dar îmi trebuia un job decent, îmi trebuia asigurare medicală, trebuia să încep să-mi reconstruiesc viața.
Le-am răspuns: Îmi place să fac excursii prin pădure. Am fost în Parcul Național din Munții Colorado de trei ori. Am fost pe câțiva dintre munții din parc și a fost o provocare să-i escaladez. Îmi place să fac muncă în folosul comunității, de genul voluntariatului. Am ajutat la întreținerea grădinilor din comunitate și la festivalul de Crăciun din centru. Îmi place să petrec timp cu familia mea. Știi, fără familie viața nu merită trăită. Familia mea mă susține foarte mult și eu îi susțin la fel de mult.
Mai târziu, de-a lungul interviului, Rachel m-a întrebat: Care crezi că este cauza infracțiunilor?
Stăteam și încercam să-mi amintesc ce învățasem la cursul de sociologie. I-am răspuns: Infracțiunea este cauzată de o persoană care crește într-un mediu în care valoarea supunerii în fața legii nu e cultivată. De obicei, aceștia sunt persoane cu venituri scăzute, pe care legea nu le încurajează. Bieții albi, negri și hispanici au crescut cu gândul că legea nu este și pentru ei, pentru că nu i-a ajutat să primească ceea ce vor de la viață, așadar ei nu prețuiesc legea, pentru că percep legea ca lucrând împotriva lor. Dar pot fi și alte motive. Pot fi instabili chimic. De asemenea, pot fi motive economice. Luând în calcul că America și-a pierdut baza de manufactură și că job-urile de manufactură care rămân nu sunt bine plătite, oamenii din clasa inferioară au mai puține oportunități pentru job-uri care să fie plătite decent și, ținând cont că majoritatea job-urilor disponibile se plătesc atât de puțin încât de abia îți pot întreține familia, ei nu primesc niciun fel de recompensă de la locul de muncă. Așa, unii dintre ei recurg la infracțiuni.
Nu, infracțiunea este o alegere. Nu crezi că infracțiunea e o alegere? a întrebat Rachel. Părea ofensată de răspunsul meu.
Îmi trecea prin minte faptul că nu m-am gândit niciodată la infracțiuni cu seriozitate.
Voiam job-ul, așa că i-am răspuns: Da, infracțiunea este o alegere.
Rachel a părut mulțumită să audă asta. A zis: Da, infracțiunea este o alegere. Acești criminali comit infracțiuni pentru că așa aleg. Trebuie să redirecționăm alegerile lor. Alegerile lor sunt greșite. Alegerile și gândurile lor sunt greșite. Societatea nu poate tolera alegerile lor. Aleg să comită infracțiuni pentru că vor să comită infracțiuni. Trebuie să le reprimăm motivațiile infracționale. Trebuie să le înlocuim gândurile infracționale cu gânduri pozitive. Gânduri care duc la lucruri bune. Înțelegi?
N-am înțeles nimic din ce-a zis, dar am dat din cap și i-am zis că da.
Aceștia sunt infractori. Ei trăiesc ca să manipuleze. Nu le pasă decât de ei înșiși. Nu le pasă de tine. Nu le pasă de mine. Dacă le-ar fi păsat de ceilalți, nu ar fi furat de la ei. Nu ar fi folosit droguri sau nu și-ar fi neglijat pensia alimentară. Vor încerca să te manipuleze în orice mod. Vor încerca să capete foloase de pe urma ta. Vor încerca să te atragă de partea lor și să te manipuleze. Și-au petrecut viețile lamentându-se și plângându-se ca niște copii. Sunt niște plângăcioși. Nu sunt bărbați ori femei. Sunt copii. E ceea ce au ales. Aleg să fie copii. Noi trebuie să-i transformăm în adulți. Înțelegi ce este un criminal de carieră, Mike?
O persoană care manipulează și fură.
Exact, iar America are nevoie de buni cetățeni.
Da, e adevărat.
Bun, deci ești de acord cu noi.
Bineînțeles.
Habar nu aveam cu ce eram de acord. După ea, oamenii comit infracțiuni pentru că vor să comită infracțiuni. Nu fură pentru că vor un x-box și nu și-l permit. Fură pentru că vor să fure. Nu se apucă de droguri pentru că vor să scape de realitate sau pentru că vor să refuleze ceva, ci pentru că pun atât de puțin preț pe ceilalți, încât devin infractori.
Interviul se terminase.
Speram să primesc job-ul.
Îmi trebuiau bani.
Îmi trebuia asigurare medicală.

Traducere din limba engleză de Daniel Coman


Dacă doriți să cumpărați revista Zona nouă în care se regăsește un fragment mai amplu din romanul lui Noah Cicero, accesați acest link și completați formularul de comandă.