Când tocmai ce speram ca poezia domestică să fi ajuns la sfârșitul ei onorabil și să-și fi epuizat o dată pentru totdeauna mizele, iată că în peisajul literar apare o carte precum cea a Alexandrei Turcu, celălalte produse. Este necesară o precizare teoretică: dacă e foarte ușoară integrarea categorială a oricărei cărți de poezie scrisă de o femeie sub termenul umbrelă de poezie feminină, e foarte clar faptul că aceasta posedă la rândul ei niște clare direcții interne, adesea chiar antagonice. Poete precum Angela Marinescu, Mariana Marin și Ruxandra Novac, sau, dacă privim mai aproape, Rita Chirian, pot fi privite drept reprezentante ale unei lirici mai hard. În ceea ce le privește pe Domnica Drumea (și aici ne referim în special la ultimul ei volum, Vocea), Krista Szöcs, iar acum Alexandra Turcu, vorbim, însă, de o scriitură foarte cuminte. Palierul acesta al discuției se închide aproape de la sine: împărțirea pe criterii de gen e o nedreptate pentru fenomenul literar.

Ceea ce se remarcă încă din primele texte ale volumului este proiectul legitimator: „mă cheamă alexandra/ trebuie doar să stau la geam și să urmăresc iepurii“. Secvența cotidiană, altminteri banală, ia dimensiuni epopeice, iar cele mai insignifiante gesturi sunt încadrate minimalist și subliniate, depășindu-și propria semnificație: „am început să ținem ușa de la baie închisă,/ să ne uităm tot timpul pe unde călcăm,/ să tresărim la fiecare scâncet,/ să stăm departe de balustradă.“ Pe fundalul acestor experiențe e proiectată o anxietate vagă, inaccesibilă la nivel textual. Medicamentele se iau la ore fixe, fiecare mișcare corespunde unui ritual, însă vizibile sunt doar simptomele: fondul rămâne ascuns, spaima, fără obiect, iar mișcările de insectă, inexplicabile. Într-o cronică la celelalte produse, Teodora Coman remarca finețea autoanalizei. Aș preciza că, în volum, tocmai contrariul este valabil. Spiritul analitic lipsește cu desăvârșire, fiind substituit de o acută ipohondrie. În lipsa unor traume reale, poeta face din cotidian o traumă continuă: „ca să te obișnuiești cu frica/ trebuie doar să treci de/ faza întâi.“. În mod involuntar, cartea își trădează singură coordonatele: „aici nu sunt multe lucruri/ niște iepuri care vin din când în când în fața ferestrei/ cele două umflături de pe sânul stâng/ pisica“. Preocuparea pentru propria corporalitate alternează cu frica de moarte: „moartea lucește/ în jurul pisicii ca o aură“, dar patologia fără obiect, tratată în aproape fiecare text, își pierde rapid credibilitatea. Tentația este să vedem în microrevoltele alexandrei o formă de epatare. Suferința poetizată (se) vinde la fel de mult ca atitudinea de good girl turned bad pe care-o practică. Citite mai atent, versurile de renunțare ultimativă sunt derizorii: „nu-mi mai pasă de rochia șifonată,/ nu-mi mai pasă de vecinii de deasupra./ aștept finalul melodiei./ apoi aștept finalul următoarei melodii./ nu reacționez când mă cheamă mama la masă./ deschid ușa numai pisicii./ pornesc din când în când ventilatorul./ câțiva curenți de aer îmi traversează spatele./ foarte aproape de a declanșa sistemul de/ autodistrugere.“ Făcând abuz de algocalmine și încercând să fie hardcore cu ce are la îndemână („dizolvam multe algocalmine în apă/ și apoi priveam morți de sete paharul” sau „dublăm provizia de algocalmine./ nu știi niciodată de câte algocalmine/ poți avea nevoie într-o singură noapte”), poeta livrează pe alocuri construcții ridicole. Dacă unii milenariști își ratau proiectul prin supralicitare, exponându-și bolile voyeuristic și vărsând râuri de sânge, Alexandra Turcu nu are curajul radicalizării propriilor psihoze.

Referitor la lipsa de forță a textelor, cred că avem aici de-a face cu un nou mod de-a gândi poezia, la fel de riscant ca toate celelalte. Obosită de gesturile mari și declamațiile violente, autoarea nu-și exploatează până la capăt trăirile. Mișcările sunt nefinalizate, intențiile doar schițate: „pornesc cu degetul din locul dintre sâni/ și cobor până la linia chiloților/ apoi mă opresc brusc“. Alături de Krista Szöcs, care scria „aici e locul cald în care/ m-am hotărât să aștept/ aici totul devine mai suportabil” și „voi avea nevoie de/ multe brațe îndreptate spre mine/ de o melodie post-rock pe care/ să pot mișca trupul/ exact așa cum vreau”, Alexandra Turcu se integrează unei estetici low, a tonurilor date la minim și experiențelor fulgurante, redate alintat și nehotărât: „stau până spre dimineață/ și caut studii pe net/ nu-mi dat încă seama/ dacă am depresie sau nu”. Sunt destul de greu de estimat posibilitățile unei astfel de poezii și până unde pot fi duse autocontrolul și frigiditatea. Curățată de climax, scriitura devine fadă. Mai mult decât atât, ea poate fi generată la nesfârșit.

Dincolo de configurația gestuală, spațiul este una din principalele teme ale volumului. Mizanscena crizelor cuminți necesită în mod previzibil un topos embrionar („mă așez în vană ca într-un cuib“) și un decor boem forțat („imaginea spatelui tău lipit de spătarul scaunului/ mâna pe marginea biroului, muzica din fundal/ și click-ul închizând fereastra conversației cu mine“). În acest spațiu nu există agenți, ci prezențe ambientale, trecute în revistă în aceeași manieră cu care e citit prospectul medicamentelor: „somnolență/ greață/ dureri de cap/ căderea părului“. Pisica, figură omniprezentă a unui teritoriu care încearcă să-i copieze eleganța și discreția, e singura care primește afecțiune, monedă de schimb a raporturilor familiale („împărțim pisica”) și pivot central al volumului. Forțând nota, volumul se putea la fel de bine intitula Pisica și algocalminele.

În ceea ce privește latura tehnică a scriiturii Alexandrei, e firească și de înțeles așezarea celor mai bune texte la început. Unele din ele sunt reușite, în contextul în care nu își sabotează propria coerență și nu își ratează sfârșitul. Poemele 6. și 7. ale primului grupaj („Singurătate”), de exemplu, își respectă propria derulare și își dozează satisfăcător finalul. Tendințele suicidare, inserate prin  referințe la Plath și the virgin suicides, par aproape credibile. E și normal: folosind același dramatism, poeta e mult mai puternică renunțând la viață decât la decența de pension (rochia șifonată, faptul că nu asculta de maică-sa). Dincolo de excentricitățile de factură suprarealistă (papagalii și iepurii), singurul grupaj parțial salvabil pare a fi primul.

Experimentul Alexandrei Turcu poate fi privit din două perspective. Poezie de cameră pe de-o parte, descriind până la suprasaturație cadrele statice ale unui veleitarism cu tente emo (nu este Plath cea mai cool dintre poete tocmai pentru că s-a sinucis, devenind astfel brand?), sau poezie naivă, nehotărâtă în formulă, pe de altă parte. Niciuna din grilele interpretative nu poate salva, însă, volumul: poemele recuperabile sunt puține la număr, astfel încât celălalte produse rămâne o carte cu mize și merite minore.

Alexandra Turcu, celelalte produse, Charmides, 2015