Guy Maddin e un regizor și scenarist canadian, cunoscut mai ales pentru revitalizarea stilului filmelor mute și pentru modul în care își montează filmele, care pe mulți spectatori îi determină să îl încadreze în marele ocean de “film experimental”, mult prea dubios și de artă ca să primească atenție.

La câțiva ani după apariția cinematografiei, anumiți regizori (Frederick S. Armitage, George Méliès, Émile Cohl și alții) au renunțat la construcția narativă cinematografică clasică ca să încerce, prin modul în care alegeau să filmeze și prin montaj, să atingă o experiență cât mai organică și apropiată de felul în care se derulează poveștile în mințile oamenilor, și să se îndepărteze de ordinea pe care o impune scenariul de pe hârtie. Încă de pe atunci, regizorii au încercat să folosească limbajul cinematografic astfel încât să imite procesul amintirii (retrăire, mulare a memoriei pe trăirile prezente), care de cele mai multe ori e atât de haotic încât cu greu îl poți pune în cuvinte, iar când vine vorba de un proiect artistic care prin definiție are o anumită structură și o anumită țintă, cu atât mai greu.

Când Guy Maddin e întrebat de ce își montează secvențele atât de alambicat, vorbește despre încercarea lui de a-și aborda filmele din punct de vedere neurologic – cum imaginea, în mintea unui om, se întoarce pe sine pe toate părțile, de exemplu atunci când avem un déjà vu. Sau cum atunci când te gândești la niște amintiri care te fac fericit, le trenezi, le diseci, le reconstruiești, ca să te poți învârti în ele mult mai mult decât îți permite durata reală a amintirii.

O altă caracteristică a filmelor lui e că jocul actoricesc funcționează în expresie – de multe ori poate părea exagerat, redundant, nenatural. Maddin revine la teoria lui cu cinematografia neurologică și explică cum în multe situații oamenii percep lumea exterioară ca fiind contorsionată, sub lupă sau dimpotrivă, extrem de îndepărtată. Nevând mereu abilitatea de a privi oamenii din jurul nostru pe de-a-ntregul, contextualizați, îi percepem ca pe niște frânturi de stări și idei, de multe ori luminate sau întunecate față de cum ne simțim noi în momentul în care interacționăm cu ei. Așa că intenția lor poate fi opusă impresiei pe care o trezesc în noi, lăsându-ne suspendați în întrebarea: Cum poți să ai încredere, când comunici cu cineva, că aveți vreun habar de ce vrea să spună celălalt de fapt?

În căutarea răspunsului, personajele din filmele lui sar de la una la alta, dezorientate și impulsive, dându-ne senzația că reprezintă mai degrabă un gând scurt, smuls dintr-un mediu străin spectatorilor, decât un personaj cu trăiri precedente, care urmează să fie explicate.

Să considerăm că vizionarea unui film funcționează, mai mult sau mai puțin, ca un dialog între spectator și regizor – prin urmare, să te uiți la un film de-al lui Maddin te-ar face să te simți ca și cum te-ai holba la, de exemplu, o limbă, care are un monolog interminabil, nefiind conștientă de ce e în jurul ei și de ce reacții ai tu pentru că, na, e o doar o limbă. O limbă foarte intuitivă, însă, atribut care pe acest regizor îl obsedează, fiind mult mai interesat să atingă publicul prin senzație decât prin poveste.

My Winnipeg e printre cele mai cunoscute și digerabile filme ale lui Maddin – o plimbare de o oră și douăzeci în orașul natal al regizorului, în care nu te simți ca un străin căruia i se arată împrejurimile de către un băștinaș, ci ca un om care se întoarce într-un loc pe care nu și-l amintește prea bine, dar de care a auzit, sau pe care l-a visat. Voice over-ul când languros când alienat pare scris cu mult după vizionarea materialului filmat, dând astfel senzația că experiența spectatorului se vrea a fi o amintire a amintirii regizorului asupra locului ăstuia care îl bântuie, de care încearcă să scape și de care, în același timp, se agață.

Niciodată nu e ușor să încadrezi filmele lui Maddin într-un gen – My Winnipeg pendulează între amintiri ficționalizate, imagini de arhivă și fotografii de familie, și primește de la propriul său creator eticheta de docu-fantasia, o formulă mai romantică a termenului mockumentary, fiind de fapt delegat inițial de Documentary Channel, cu avizul să nu fie altă dovadă că orășelul ăsta semi-uitat de lume e groapa înghețată cu care e asociat de obicei. Deși avizul e în mare parte respectat, se insistă asupra gerului, asupra străzilor sticloase, care sunt într-un fel de înțelegere tacită cu boschetarii ghemuiți într-un continuu somn impasibil.

“We sleep as we walk, walk as we dream. Winnipeg has ten times the sleepwalking rate of any other city in the world. And because we dream of where we walk and walk to where we dream, we are always lost. Befuddled.”

Mai presus de rememorarea somnolenței din Winnipeg, formelor caselor pe lângă care a copilărit, asprimii zăpezii frecată de față, Maddin sapă după motivul contrarierii lui în legătură cu senzația de “acasă” și mai ales după motivul dorului ciudat pe care-l simte, de parcă oricât de mult ar sta în orașul în care s-a născut, ceva totuși continuă să-i scape.

“At some point, when you miss a place enough, the backgrounds in photos become more important than the people in them.”

Lăsând la o parte melancolia din My Winnipeg, ba chiar contrazicând-o, Maddin are o grămadă de scurtmetraje prin care își ironizează tentația de a-și supradramatiza poveștile. De exemplu, Sombra Dolorosa, în care o văduvă se bate cu un lucha libre numit El Muerto, în culori kitchoase de verde-stricat și mov de apus de soare ca-n screensaverele de la Windows. Sau It’s my mother’s birthday today, în care protagonistul își premeditează vizita hitchcockiană din beci cu întinderi de chiloți, momente drăgăstoase cu un canar și o paranoia în abur de ouă fierte.

Alături de Maddin, în acest mare ocean de film experimental, plin de monștri marini și arătat cu degetul ca fiind un nonsens, sute de regizori continuă să rămână în umbră față de publicul larg, ba chiar și de cel cinefil, fiindu-le ignorată sau chiar negată enorma contribuție la ce înseamnă cinema-ul astăzi. În România, singura inițiativă masivă de a elimina sau măcar îmbuna prejudecățile față de genul ăsta de film este BIEFF (Bucharest International Experimental Film Festival), care insistă asupra ideii că cinema-ul poate fi și altfel decât narativ.

Bineînțeles că există extreme, și atunci filmul experimental devine un carusel ambulant, ajungându-se la povestioara aia care a tot circulat pe net, cu un gunoi scăpat într-o expoziție de artă contemporană la care oamenii se holbau și comentau ce a vrut să spună autorul. Așadar, ca orice altceva, filmele lui Maddin nu trebuie să placă nimănui în mod special. Niciodată n-am fost de acord cu impunerea unor anumiți regizori sau anumitor curente ca să te poți numi cinefil; și asta se aplică în orice alt domeniu. Poate să nu-ți placă Kurosawa și să mănânci pe pâine westernuri spaghetti și să fii cinefil. Ce cred că important e că Guy Maddin n-a făcut niciodată filme ca să satisfacă un anumit gen de public. Și asta poate îl face un copil răzgâiat care o ține pe a lui, sau un copil genial, care își deconstruiește poveștile până dă de sute de povești noi, și tot așa până nu-și mai amintește de unde a plecat. Dar intuiește.


Câțiva monștri marini, online: