High and Dry by Radiohead on Grooveshark

michaeljseidlinger


michaelseidlinger

Michael J. Seidlinger s-a născut în 1985 și a publicat, printre altele, volumele The Laughter of Strangers (2013); Mother of a Machine Gun (2014); The Fun We’ve Had (2014) sau The Face of Any Other (2014).
Îl găsiți pe michaeljseidlinger.com


Râsul străinilor
– fragment –

Râsul pe care-l aud

Pot suporta un pumn. Asta era marea problemă. Douăsprezece runde fără nici un knockdown, sau fără să te alegi măcar cu genunchii amorțiți, ajung să cam plictisească publicul. Și plictisesc chiar în momentele de concentrare maximă, făcându-i pe jumătate dintre ei să-și ia cu totul gândul de la asta. Le ofer zece secunde din momentul în care îmi încep treaba. În cel mai bun caz, la una din luptele mele e nevoie de cinci.
Cinci secunde.
Dacă nu îi fac să numere, se vor uita la celălalt tip, care face tot ce fac și eu, dar poate un pic mai bine. Dacă mă întrebați, aș fi de acord:

AFIRMAȚIE CORECTĂ

Dar, da, pot suporta un pumn. Așadar, problema este în momentul în care încep să simt toate croșeele alea, pumnii lovindu-mi umerii. N-ar trebui să simt asta; sunt programat să suport impactul și să merg mai departe cu pumn, pumn, pumn, chiar și când se ajunge la rateu, pumn, pumn, așteptând momentul în care să îmi pot lansa lovitura de stânga chiar acolo unde trebuie.
Dacă pot suporta un pumn, înseamnă că și ei pot suporta un pumn.

ÎNCĂ MAI DOARE

Am dat tot ce era mai bun din mine și ei abia de au făcut un pas în spate, descotorosindu-se de croșeu, upercutul din bărbie.
Număr până la patru. Poate un knockdown, dacă-s norocos.
Dacă eu sunt cel care lovește podeaua, e nevoie de trei secunde doar pentru a-mi ridica fundul ramolit de jos, de încă patru pentru a mă pune pe picioare. Apoi arbitrii cu comentariile lor interminabile –
– Ești bine?
– Mă poți vedea?
– Uită-te în ochii mei!
– Fii atent la nasul meu!
Asta mă calmează prea puțin.
De câte ori n-am căzut la podea, înjurându-mă în gând, dar am crezut în faptul că lucrurile merg din ce în ce mai bine?

MAI ȘI ÎNTREBI?

În ultimul timp, s-a întâmplat destul de des.
Deci, ceea ce spun e că –

POT SUPORTA UN PUMN

Mai nou, fiecare pumn e ca o sticlă care taie în piele, care-mi zguduie coloana vertebrală, cerându-mi să mă adun, să stau jos.

DĂ-L GATA ACUM

Mai am de dat câteva lupte, din fericire.
Multumesc tuturor, așa-zișilor mei fani, cei care își pariau cândva primele de vacanță pe mine, penultimul din lista de nume pe care nimeni nu l-ar fi putut ajuta mai mult decât dacă s-ar fi oprit și l-ar fi urmărit ori de câte ori se lupta.

WILLEM „ZAHĂR” FLOURES

Ăsta-i un nume pe care l-am ridicat din temelii. Nu am fost primul care a căpătat un prestigiu în timp, scoțând zahărul din oricine credeam că îmi e inferior și lăsând în urmă doar gustul amar al înfrângerii. Spuneam mereu:
– Sunt cel mai bun!
Încă mai pot auzi ecoul acestor cuvinte. În liniștea vestiarului ăstuia, cu sângele uscându-mi-se pe față, încă mai pot auzi cuvintele alea.
Și chiar am fost. Am fost cel mai bun.

ESTE
A FOST
VA FI
DOUĂ DIN ASTEA PUR ȘI SIMPLU NU AU CE CĂUTA AICI

Dar cel mai potrivit ar trebui să fie și cel mai puțin măgulitor. Timpul trecut.
Am fost Willem „Zahăr” Floures.
Am plănuit totul, în amănunt, în legătură cu modul în care mă voi repune pe picioare. Aveam totul sub control. Demonii mei, slăbiciunile mele, viciile mele, tendința mea de a pierde noțiunea timpului, toate astea erau sub control.
Aș putea s-o iau ca pe un al doilea avertisment, câțiva gură-cască nou-veniți gândindu-se la cum s-a terminat cu el, la ce însemană să fii în pielea mea, strigându-mă, provocându-mă de parcă ar fi un joc, nicidecum o știință dulce, dar știi ceva? Mereu am făcut așa. Am luptat rece, pe bune, fără antrenament. Pe vremuri eram în stare să văd fiecare pumn, fentă, mișcare, lovitură în falcă, aruncătură de privire, cu mult înainte ca ei să intre în branșă măcar.
Acum, cu sângele ăsta ca dovadă a înfrângerii mele, până și ei înțeleg același lucru.

PE VREMURI PUTEAM SUPORTA UN PUMN

Nu am fost niciodată în stare să accept o înfrângere. Și când nu vedeam pumnul venind, înghițeam sângele pe tot cuprinsul dureroasei constatări că poate, doar poate, uitasem ce înseamnă să lupți.

UIT DE MINE ÎNSUMI

Cât de greu este să te pui pe picioare când, zdruncinat și buimăcit, încerci să numeri până la zece doar pentru a da înapoi fără să fii iar luat la pumni de către cineva care crede că o meriți cu vârf și îndesat.
Urăsc senzația asta – un firicel de sânge care mi se scurge încet de pe frunte. Credeam că rana se vindecase. Se pare că nu.
O șterg repede, suficient cât să simt lichidul cald făcându-se rece.
Începe să se umfle.
Urma va fi suficient de mare cât să fie imposibil de ignorat.
Spencer îi va face o poză. Știu sigur.
Nu-i va da pace rănii ăsteia. Prima mea rană în ultimele cinci lupte.
Ceea ce el nu înțelege este cât de greu m-am luptat ca să câștig, cu chiu cu vai. Când câștigi îți aduci mereu aminte de ovațiile publicului; când pierzi faci și pe dracu-n patru doar pentru a șterge disprețul și râsul pe care ți le aruncă în nas. Nimeni nu poate să te scape cu totul de pata pe care o pierdere o lasă în mintea ta, cu atât mai puțin de cicatricele care ies la iveală.
Pe vremuri, eram în stare să suport un pumn, acum tot ce pare că fac este să mă resemnez cu pierderile.

RECORD DE LUPTE

Bun, uite, lasă-mă să spun ceva despre recordul meu. Să nu crezi că sunt un narcisist pentru că nu-s (cel puțin nu cred că sunt). Am un record bun.
Ai putea spune că „Omul de fier” a procedat bine când a pomenit de numele lui Floures și de încercările sale de suicid într-o criză de depresie, una dintre cele mai mari povești din istoria recentă a sportului, dar numai eu am fost cel care a făcut ca numele lui Floures să fie sinonim cu luptă, cu box.

CINCIZECI ȘI DOUĂ DE LUPTE CÂȘTIGATE

Ar putea la fel de bine să fie chiar și un vin de calitate, pentru că, numai gândindu-mă la asta, mă ia cu călduri și mă simt amețit.

DOUĂSPREZECE PRIN KO

Am reușit atâtea nu pentru că ei nu puteau suporta un pumn – și ei pot suporta un pumn la fel de bine ca mine –, ci pentru că i-am obosit cu lovituri scurte și bruște. Așa cum spunea mereu Spencer, folosește-te de lovituri scurte, înăbușă-i cu lovituri scurte și așteaptă să cedeze. Țintește cât mai aproape de tâmplă sau cât mai bine sub bărbie și zguduie-le creierii, împrăștie-i pe podea, privește-i cum își acceptă înfrângerea. I-am așteptat, știind că îmi puteam pierde răbdarea.
„Luptă ca și cum n-ai fi tu cel care luptă și asta îi va impulsiona să stea în picioare.”

ÎNȚELEPTE CUVINTE

Spencer, antrenorul și agentul meu. Nu aș fi atins recordul fără îndrumarea lui. El are dreptate, deși –
Eu știu cum vor lupta ei și ei știu cum voi lupta eu.
Ei știu la ce mă gândesc.
Eu știu la ce se gândesc.
Suntem la fel pentru că suntem la fel.
Așadar, dacă vreau să câștig, să fiu cel mai bun, nu pot fi eu însumi.
Trebuie să lupt de parcă aș fi altcineva, de parcă nu știu ce fac.
Am lucrat pentru majoritatea victoriilor mele, dar nu atât de mult și pentru cele patru înfrângeri.
Dar nu-mi place să vorbesc despre asta. Pentru că Spencer mereu aduce asta în discuție. Adică e ceva ce ar trebui să fac, doar pentru că nu aș face-o în mod normal de unul singur. Împotrivește-te ție însuți, ia-te prin surprindere.

PATRU ÎNFRÂNGERI

Nu-i chiar așa de rău.

SĂ FIE CINCI

Și tot nu-i rău.

E DE RĂU
ÎNCĂ NU AM DE GÂND SĂ RECUNOSC AȘA CEVA
PÂNĂ CÂND NU VOI MAI AVEA DE ALES


Traducere din limba engleză de Andrei C. Șerban


Dacă doriți să comandați numărul Zona nouă în care apare Michael J. Seidlinger, accesați acest link și completați formularul.