Cronică-răspuns la articolul lui Mihai Curtean, care poate funcționa însă ca o cronică-răspuns la abordarea cinică în general, dar și independent, cronică plină de spoilere, interpretări metafizice, supărări legate de generația noastră și mici scăpări idealiste despre iubire, destin și rolul lor în Univers.

interstellar_wallpaper_v1_by_ran_d-d7ijuf5
Când m-am apucat să scriu poezii eram la începutul liceului. După vreun an am început să tai și tăiam până nu rămânea nimic din așa zisul poem. Între timp, am păstrat scrisul ca formă de terapie. Am învățat, totuși, niște lucruri. De exemplu – când trebuie să tai și ce trebuie să tai. Și mai ales, să nu spui nimic atunci când nu ai nimic de spus.

Bref, e foarte ușor să confuzi surplusul de informație cu detaliile constructive care fac un mecanism să funcționeze. Mai ales că cel mai cool lucru e să fii cinic, tranșant & insensibil. Vorbesc despre o atitudine care nu poate duce la asimilarea unui mesaj plin de eroism sau al unuia care își propune să declanșeze o criză de credință. Valul de repulsie față de America și față de cultura cinematografică mainstream e cât se poate de justificat, câtă vreme ne gândim la The Notebook, Love and other drugs sau orice film cu Cameron Diaz. Greșeala e că pare să existe o Biblie a indivdului cool care spune că nu trebuie niciodată să îți arăți entuziasmul, iar dacă vine vorba de un film care atinge chestii emoționante despre iubire e musai să te pui contra și să anihilezi subiectul, desființându-l în punctele sale nevralgice.

Simțeam nevoia să fac introducerea asta în contextul în care, dincolo de stilistică, compoziție, scenariu, imagine sau orice detaliu tehnic și de producție pe care l-aș putea analiza la Interstellar sau orice alt film, întâi e vorba de atitudinea cu care te duci să-l vezi. La fel ca atunci când deschizi o carte sau întâlnești un om despre care ai auzit o groază de lucruri. Dacă întinzi mâna cu aroganța celui care știe deja ce părere au alții, nu vei auzi nimic din ce are să-ți spună de fapt. Abordarea unui produs artistic în critica adusă acestuia e preferabil să fie în acord cu modul în care acel produs artistic este livrat. A-ți decide poziția critică independent de tonul pe care ți se adresează artistul riscă să fie neprofesionist & ușor infantil.

N-am citit Jules Verne în copilărie, n-am văzut niciodată o stea căzătoare și, cu atât mai puțin, nu mi-am imaginat că o călătorie printr-o gaură neagră o să-mi facă mâinile să tremure. Dincolo de fuga de a numi coincidențe întâmplările de ordin metafizic, se află, de fapt, același mecanism de autoapărare care se declanșează în fața ideii că iubirea transcende spațiul și timpul sau că e firul care leagă doi oameni separați de ani lumină. Nu poți condamna generația Y pentru că îi e frică de sentimentalisme, de construcții epice sărace, the pure, infinite, love, Dumnezeu sau oricum i-am spune. Poate și din cauza asta mesajul lui Nolan trezește, în idealiștii reprimați dintre noi, lucruri pe care am avut grijă să le ascundem undeva într-un fel de hipercub propriu.

interstellar_movie_still_2

Un rezumat cuprinzător ar fi că într-un viitor al generației noastre ajunsă la vârsta a treia, lumea se duce de râpă din cauza lipsei de hrană, din cauza poluării, a căderii naturii în dizgrație. We don’t need another engineer, în principiu, but we could use a farmer. Cooper, în interpretarea lui Matthew McConaughey, un fost pilot NASA și inginer, actual fermier nemulțumit de condiția sa, cu o soție trecută în neființă, locuiește împreună cu cei doi copii și tatăl acesteia. Fata, Murph, e cea isteață, pare să calce pe urmele tatălui ei, în timp ce băiatul e cât se poate de pământean. Tot acest echilibru precar se duce de râpă când cei trei, mergând spre școală într-o zi oarecare, decid, mânați de tatăl entuziasmat, să urmărească o dronă de observație. Urmează o serie de anomalii gravitaționale, Cooper ajunge la sediul foarte secret al NASA împreună cu Murph, este trimis să piloteze nava misiunii de salvare a Pământului, planul fiind că va găsi, într-o altă galaxie, o planetă pe care să se poată trăi și pe care să poată fi mutați toți oamenii rămași în viață. Echipa de astronauți e formată din Amelia Brand (Anne Hathaway), fiica profesorului Brand (Michael Caine), care urmează să facă din Murph un nou Einstein în timpul care se scurge pe Terra până se întoarce tatăl ei, Doyle (Wes Bentley) şi Romily (David Gyasi). Și, bineînțeles, un fost robot al armatei, TARS, cu sinceritatea setată pe 90%.

Relația din prim plan este cea dintre Cooper – the cool dad – și fiica sa, Murphy (Jessica Chastain). Relativitatea timpului face ca relația lor să se întrerupă la cei 10 ani ai fetiței și să se încheie cu revederea lor, după opt-nouăzeci și ceva de ani pământești, trecând printr-o buclă infinită de proiecții ale relației lor în fiecare moment din timp și spațiu.

Nu e primul film al lui Cristopher Nolan care tratează teme precum relativitatea timpului, iubirea între doi oameni prinși în realități diferite, nu e prima dată când întâlnim obiecte simbol care fac această legătură (titirezul, liftul și visul în Inception; ceasul, biblioteca și hipercubul în Interstellar) și nici prima oară când vorbim, de fapt, despre psihic, căutare de sine și a whole lotta guilt.

Legat de construcția personajului principal, atât protagonistul din Interstellar cât și cel din Inception sunt indivizi frustrați, care se luptă cu un eșec adânc îngropat în subconștient. Surprinzătoare în personalitatea așa zisului cowboy al științei este doza de egoism, foarte bine jucată, cu atât mai mult cu cât Cooper este și tată. El știe de la început ce înseamnă relativitatea timpului în spațiu, știe de la început că fiica sa va fi mult mai în vârstă când el se va întoarce, însă asta nu îi taie deloc entuziasmul la auzul veștii că va pilota o navă. Chiar dacă se străduiește să-i explice copilei niște lucruri care ar trebui, de fapt, să o împace cu ideea lipsei lui, discursul în sine e clar egoist. I can’t be your ghost right now, I need to exist. Cooper nu a fost niciodată făcut să fie fermier, iar el știe asta. De-asta și pleacă, nu ca să salveze Pământul, ci ca să se salveze pe el însuși de la o existență al cărui sens nu pare să îl găsească. Faptul că reușește nu e decât o confirmare că, atunci când ești în acord cu tine însuți, Universul se echilibrează de la sine.

descărcare

Ideea că noi înșine ne dirijăm destinul, dar că există un destin colectiv dincolo de asta, care se manifestă ca un cor pe zeci de voci, reiese din suprapunerea planurilor aflate în tensiune. Există un moment în film în care Cooper se ia la trântă cu Mann, care falsificase datele de pe planeta lui stearpă pentru a fi salvat, în timp ce Romily încerca să recupereze datele respective din robotul ars al lui Mann, în timp ce Brand aștepta un semnal de la Cooper. Înapoi pe Pământ, Murph dădea foc câmpului compromis de porumb al fratelui său, în timp ce, în trecut, se relua scena în care fetița Murph îi spunea lui Cooper că descifrase mesajul în morse care îi spunea să rămână acasă. Tensiunea totală în toate punctele acelui prezent continuu se petrece, de fapt, pentru că la mijloc e minciuna teribilă a fizicianului bătrân, care nu avea de fapt niciun plan de salvare a locuitorilor Terrei. Minciuna de la baza călătoriei interstelare.

Toate contrapunctele dintre planuri și multitudinea de spații care, aparent, nu au o unitate stilistică, se prăbușesc ca un decor de carton în ploaie. Mesajul e foarte simplu: They didn’t bring us here, we brought ourselves. Nu aș revoluționa cu nimic paleta de interpretări nolaniene dacă aș spune că acel spațiu nu e decât subconștientul și că mai departe, după gaura neagră Gargantua, e vastul inconștient al cosmonautului nefericit. Aceeași temă și succesiune de straturi apare și în Inception, unde fiecare nivel de vis te ducea și mai adânc, până la limbo. În limbo găseai un ocean nesfârșit, în gaura neagră ne întâlnim cu acel sistem multidimensional în care timpul e doar o altă dimensiune fizică, care recompune în cuburi mici scene din dormitorul lui Murph, din momentul în care apar anomaliile gravitaționale pe care ea le numește fantome, până la toate punctele unui prezent continuu care are nevoie de soluționare.

Hipercubul nu e decât un cub Rubic, din care Cooper iese pentru că reușește să armonizeze haosul din interiorul său și să facă succesiunea aceea de momente nerezolvate să aibă un sens în viitorul din care el însuși nu mai poate face parte. (Aș vorbi despre Wittgenstein, care spune că esența acestei lumi nu poate sta în interiorul ei, sau despre teoria că nu există un exterior din care să privim pământul și împrejurimile sale, câtă vreme omul este într-un schimb continuu cu mediul său.) Cooper alege – it’s necessary – să se sustragă realității sale ca să îi poată regla mecanismele.

Una din secvențele care ilustrează sugestiv armonizarea haosului este aceea în care McConaughey se cuplează cu nava mamă, reușind să sincronizeze rotația navei sale cu rotația nebunească a stației spațiale recent explodată, în conditiile în care manevra respectivă se face, în mod normal, lent, cu calm și luciditate. Secvența cu pricina nu necesită comentarii suplimentare.

interstellar-house

Întregul pretext științific nu face decât să construiască un scenariu în care se întâmplă ceva greu de imaginat. Cum ar fi interiorul unei găuri de vierme sau interiorul unei găuri negre. Locuri pe care, deși nimeni nu le-a văzut niciodată în realitate, Nolan și le-a putut imagina așa încât să pară reale. Însă nicio teorie fizică nu spune că se poate comunica prin spatele unei biblioteci, folosind codul Morse și gravitația, ca să transmiți informații și coordonate pentru salvarea Pământului cât timp te găsești în gaura neagră. Implicarea fizicii este, bineînțeles, o bază pe care ficțiunea se construiește și atât.

Vorbeam la început despre punctele nevralgice în care filmul poate fi desființat. Articulațiile. În general, elementele de surplus vin ca puncte de legătură între părțile esențiale, stabilind ordinea și direcționând mesajul într-un sens pe care autorul îl intenționează. Minimalismul limbajului are rost numai dacă putem reduce mesajul la esența sa, însă în cazul lui Nolan e absurd să ne așteptăm la asta. Esențializarea este marea reușită a lui Zimmer și a coloanei sale sonore, care te face să te simți ca o scamă lăsată de cineva pe scaunul din sala de cinema – what the hell am I going do to with my life după the end.

Contrastul liniște totală zgomot asurzitor în relația spațiu cosmicprezență umană și ceea ce spune Brand – aici nu există decât răul pe care îl aduci cu tine – rău pe care îl întruchipează astronautul Mann, plus fantoma călăuză a tatălui vs fantoma călăuză a iubitului rămas pe o planetă dintr-o altă galaxie, această aparentă aglomerație de vocabular în economia filmului este excelent stăpânită, din moment ce nu determină alterarea firului epic, iar mutarea sau eliminarea oricărui element nu ar face altceva decât să ducă la un cu totul alt film. Ori regizorul nu a vrut să facă alt film, ci fix pe ăsta.

Singurul lucru care, din punctul meu de vedere, ar fi putut lipsi, și care aduce o notă de kitsch american, e replicarea locuinței de la țară, spre a simula un happy ending. Până și Cooper, așezat cu o bere în mână pe verandă, îi zice amicului său TARS că nu îi convine să se poarte de parcă lucrurile ar fi rămas la fel. Ar putea fi, însă, un instrument suplimentar care să arate că schimbarea s-a produs definitiv, că fermierul neagă permanent un destin care nu îi aparține.

Însă cel mai important e că nimic din toate astea nu ar fi funcționat dacă nu ar fi avut în spate iubirea. Iubirea care îți arată că există un sens al lucrurilor, iubirea care te împinge să găsești un sens în lucrurile pe care le faci. Iubirea ca legătură și nu ca trăire. Iubirea ca nod gordian. Legătură care, așa cum spune Cristian Tudor Popescu în cronica sa, e cel mai apropiat lucru de ideea de Dumnezeu. Spuneam mai sus că e de înțeles cât de dramatic și gol ni se pare că sună treaba asta. Tocmai în asta stă riscul lui Nolan, își asumă un mesaj pe cât de sincer, pe atât de greu de luat ca atare. Dacă la Inception mantra era You’re waiting for a train, a train that will take you far away, aici avem poemul lui Dylan Thomas, Rage, rage against the dying of the light. Acel – fii viu cu încăpățânare, până la capăt. Now it’s time to leave the capsule if you dare, cum ar spune Bowie.

descărcareinside the tesseract/ spațiul 5dimensional/ hipercub

Și o mostră de magie de la Hans Zimmer, probabil una din cele mai heart breaking bucăți pe care le-am auzit de la Clint Mansell din Requiem for a dream încoace.