afis_interstellarMare gălăgie cu filmul ăsta peste tot. Până şi CTP a scris un text sentimentaloid şi plin de idealism în Gândul. Sigur, poţi să te uiţi la film ca un copil, să te minunezi şi entuziasmezi, să faci „Uaa!” şi asta să fie totul. E o abordare necesară şi ea. Dar poate vrei, pe de altă parte, să vezi şi dintr-o perspectivă ceva mai critică. Din ce am prins de pe net, cea mai mare gălăgie (a se citi „marketing”) se face pe tema că ar respecta teoriile ştiinţifice, aşa că l-am văzut de curiozitate, fiind în general interesat şi de ştiinţă, şi de filme. O să spun prima dată despre ştiinţă, aşa că cei neinteresaţi de partea asta pot sări mai jos, la partea legată strict de film, pentru că e o analiză 2 în 1.

  1. Cum e cu fizica în film

S-o luăm cu începutul. Astrofizicianul Kip Thorne, prieten cu Stephen Hawking, a scris, în 2006, împreună cu producătoarea de film Lynda Obst, o schiţă pentru un scenariu în care nişte astronauţi călătoresc prin găuri de vierme şi întâlnesc fiinţe din universuri cu 5 dimensiuni. Cei doi mai colaboraseră la filmul „Contact” (1997). Steven Spielberg a fost cooptat pentru a regiza. Jonathan Nolan, fratele mai mic al regizorului Christopher Nolan, a scris scenariul. Spielberg a abandonat proiectul, Christopher Nolan l-a înlocuit şi a rescris scenariul, luându-l drept consultant ştiinţific pe Thorne, omul cu ideea iniţială, foarte mult modificată pe parcurs. În ultimă fază omul a cam trebuit să accepte multe dintre ideile lui Nolan, pe sistemul să fie „ceva ce nişte fizicieni serioşi ar discuta măcar la o bere”, cum a declarat Thorne ulterior. Ce să mai zici când sunt în joc 165 mil. $, nu?

interstellar imagine 1

Pilotul-erou, interpretat de Matthew McConaughey, pare un fel de cowboy al ştiinţei, cu accentul lui de texan nativ, cumva o prelungire intelectuală a lui Christopher Nolan, care vrea şi nu vrea să se conformeze teoriilor fizicii. Am văzut discuţii filmate între Nolan şi Thorne şi mă-ndoiesc că regizorul pricepea bine ce i se spunea. Aşa că, normal, hai să-ncălecăm pe-o rachetă şi să facem yee-haa prin univers. Nolan nu doar că forţează teoriile ştiinţifice, ci forţează până şi speculaţiile:

Dar Stephen Hawking nu era acolo să le spună, aşa că pilotul nostru e un supererou şi intră oriunde cu potenţă maximă

a) găurile de vierme (podurile Einstein-Rosen), modele strict teoretice, nedetectate nicăieri până acum, dacă ar exista, ar fi instabile şi atât de mici încât doar particulele subatomice ar putea trece prin ele, în câteva fracţiuni de secundă, pentru a ieşi în altă parte a universului, posibil la distanţe colosale. Asta deja ţine de speculaţii. Să foloseşti energie negativă ca să faci să treacă printr-o gaură de vierme o navă spaţială, asta ţine de speculaţii despre speculaţii. Oricum, măcar respectă faptul că aşa-zisele găuri ar fi, de fapt, tridimensionale, aşa că ne arată o sferă;

interstellar imagine 3

b) găurile negre, detectate şi studiate, cu un câmp gravitaţional extrem de puternic, se află în centrul fiecărei galaxii, din câte ştim până acum. Dacă ai intra într-o gaură neagră, ai fi spaghetificat, cum spune Stephen Hawking. Asta înseamnă că atunci când gravitaţia te-ar atrage, te-ai întinde şi te-ai alungi, apoi te-ai dezintegra. Dar Stephen Hawking nu era acolo să le spună, aşa că pilotul nostru e un supererou şi intră oriunde cu potenţă maximă. Mai departe, presupunând că rămâi întreg într-o gaură neagră, să dai acolo peste un obiect cvadridimensional prin care să te plimbi aproape aşa cum te plimbi prin casă şi să mai poţi şi să ieşi din gaura neagră fac parte tot din speculaţii despre speculaţii;

interstellar imagine 5

c) teoria stringurilor, care încearcă să împace teoria generală a relativităţii cu mecanica cuantică, deşi deocamdată nu reuşeşte să fie acea mult aşteptată „Theory of everything”, e insuficient prezentată. Unul din scopurile misiunii devine culegerea de informaţii dintr-o gaură neagră pentru o teorie a gravităţii cuantice, cu ajutorul căreia oamenii să poată controla anomaliile gravitaţionale, ca să poată să se propulseze cu toţii prin univers. Din nou, speculaţii despre speculaţii;

d) planetele pe care merg astronauţii nu respectă legile fizicii. Corpurile şi costumele lor rezistă pe planeta Miller, unde gravitaţia găurii negre Gargantua se resimte atât de puternic încât pentru o oră petrecută acolo trec 7 ani pe Pământ. Astrofizicianul de serviciu Kip Thorne a refuzat iniţial propunerea asta din partea lui Nolan, pe urmă s-a lăsat convins. Pe planeta Mann sunt nori de gheaţă. E evident că gheaţa n-ar putea pluti atât de aproape de suprafaţa planetei. Ăsta e singurul lucru din tot filmul despre care Kip Thorne a recunoscut că încalcă legile fizicii;

interstellar imagine 4

e) fiinţele cvintadimensionale, pe care nu le vedem în film, de ce nu „repară” planeta Pământ sau una din sistemul nostru solar? se întreabă Dennis Overbye în The New York Times. Pentru că dacă tot facem speculaţii despre speculaţii, atunci putem presupune că fiinţele ălea pot face cam orice într-un univers 4D, adică al nostru (spaţiu 3D + timp), aşa cum noi am putea desena orice într-un univers care are cu o dimensiune mai puţin, ca suprafaţa unei foi de hârtie. În loc să deschidă o gaură de vierme lângă Saturn prin care să trecem într-o galaxie în care şi-aşa sunt destul de slabe şansele de-a găsi o planetă locuibilă, de ce nu „desenează” pur şi simplu planeta noastră cum vor sau măcar să modifice una mai apropiată, cum ar fi Marte?

În filmul ăsta, ştiinţa e ea însăşi spaghetificată, întinsă până cedează şi devine ficţiune, exact la fel ca în toate celelalte filme SF făcute vreodată. Asta e departe de-a fi ceva greşit. Doar nu vorbim despre un documentar ştiinţific. Filmul înseamnă în primul rând imaginaţie. Dar ar fi fost mai onest să nu se bată cu pumnii-n piept că respectă teoriile ştiinţifice. Fizicienii serioşi ar discuta la o bere la modul ăsta eventual ca să se distreze şi atât.

  1. Cum e cu filmul fără fizică

Scenariul e plin de potriveli, de prea mari coincidenţe, şi e plin de clişee hollywoodiene: eroul american care salvează lumea, dramoleta de familie în care el, tatăl, îşi abandonează fiica pentru misiunea lui nobilă, gen Bruce Willis în Armageddon,

Scenariul a fost scris de Jonathan Nolan, care a mai scris, printre altele, scenariile a două din filmele trilogiei „The Dark Knight”, regizate de fratele lui, şi proza scurtă „Memento Mori”, după care tot fratele său a făcut filmul „Memento” (2000), fiind amândoi nominalizaţi la Oscar pentru scenariu. La „Interstellar” i-au trebuit 4 ani lui Jonathan Nolan ca să scrie un scenariu banal. Dacă facem abstracţie de temă şi omitem ştiinţa, rămân banalităţile şi deficienţele. Dialogurile sunt când prea seci, când de un idealism melodramatic, contrastul dintre cele două laturi fiind imens. Tocmai de asta consecvenţa stilistică lipseşte. În unele părţi lipsesc elemente, în altele sunt elemente în plus. Unele momente nu sunt bine susţinute de construcţia epică, lipsesc lucruri care ar fi ajutat la o construcţie solidă şi mai credibilă. Lucrul ăsta se-ntâmplă probabil din cauza unei încercări de a face totul minimalist cu preţul trunchierii poveştii şi a replicilor care ar fi avut nevoie de mai multă largheţe pentru a se susţine epic. Uneori se ajunge chiar la sfidarea oricărei logici narative, de exemplu când pilotul-erou Cooper află despre cum funcţionează găurile de vierme abia când se află pe navă. La fel, despre existenţa găurii negre Gargantua, în jurul căreia trebuie să navigheze, tot pe navă află, nu-i spune nimeni înainte, nici bătrânelul savant care e creierul din spatele misiunii spaţiale, interpretat de Michael Caine. Scenariul e plin de potriveli, de prea mari coincidenţe, şi e plin de clişee hollywoodiene: eroul american care salvează lumea, dramoleta de familie în care el, tatăl, îşi abandonează fiica pentru misiunea lui nobilă, gen Bruce Willis în Armageddon, idealizarea iubirii într-un mod extrem, adică e o forţă care transcende timpul şi spaţiul şi chiar universurile cu multiple dimensiuni. Replici siropoase în cascade, specifice Hollywoodului. La fel de bine transcende şi ura. Sau alte sentimente. O dovedeşte astronautul cel rău şi laş, un clişeu din atâtea alte SF-uri, care întotdeauna periclitează misiunea. Aici e reprezentat de dr. Mann (Matt Damon). El e un personaj care ar fi putut să lipsească din poveste, cum e de părere şi Ian O’Neill în Discovery News. Nu face altceva decât să aducă dramatism în exces acolo unde era deja destul, prin însăşi călătoria interstelară şi pericolele ei. Un alt element în plus, fără vreo relevanţă pentru firul poveştii, e conflictul dintre cei doi fraţi, fiica şi fiul pilotului, ajunşi la maturitate. Trebuie spus că scenariul evită totuşi un clişeu în care s-ar fi putut avânta cu capul înainte: pilotul-erou nu se îndrăgosteşte de astronauta-fiică-de-savant, interpretată de Anne Hathaway. Melodramatismul e subliniat în câteva momente de versuri dintr-o poezie, celebra vilanelă scrisă de Dylan Thomas pentru tatăl lui muribund, cu cele două refrene ale ei, „Do not go gentle into that good night” şi „Rage, rage against the dying of the light”, care, prin patosul unui romantism eroic foarte drag americanilor, cade în kitsch, vrând să însufleţească şi să emoţioneze cu orice preţ, să înflăcăreze întru lupta pentru supravieţuirea speciei dintr-o, nu-i aşa?, neţărmurită iubire pentru tot ceea ce este omenesc şi nu trebuie să piară, când tocmai oamenii îşi distruseseră planeta.

interstellar imagine 2

Regia lui Christopher Nolan e departe de ceea ce reuşise în filmul lui de debut, „Following” (1998), în „Memento” (2000) sau în „Inception” (2010), pentru care a fost nominalizat la două premii Oscar (cel mai bun film şi cel mai bun scenariu). Ca abordare pentru genul ăsta de film bazat pe speculaţii intelectuale ar fi avut mai multe modele bune pentru inspiraţie. Ar fi putut să se rezume la speculaţii ştiinţifice, ca multe alte SF-uri, ar fi putut să facă şi speculaţii filozofice, ca Duncan Jones în „Moon” (2009), ar fi putut să facă şi speculaţii poetice prin poetica imaginii, ca Stanley Kubrick în „2001: A Space Odyssey” (1968) sau ar fi putut să le îmbine pe toate, ca Andrei Tarkovski în „Solaris” (1972) şi „Stalker” (1979). El a ales să plece de la speculaţii ştiinţifice şi pe parcurs să-ncerce să le îmbine pe toate. În mare parte a făcut-o stângaci şi a mai băgat şi disensiuni între membrii echipajului, ca în orice SF de duzină, ca să fie ghiveciul complet. În ansamblu, regia e neomogenă, lipsită de stil, diferă mult de la o secvenţă la alta. Regia de blockbuster cu montaj paralel supradramatizat pe alocuri, prin care se aşază la un moment dat chiar 4 acţiuni simultane în contrapunct, se combină cu o regie minimalistă şi cu încercări de poetizare a imaginii. Toate acestea nu se potrivesc stilistic. În cadrele de la început cu lanurile de porumb prin care trece vântul aducător de praf, în cele cu nava ieşită în spaţiu şi în secvenţa din gaura neagră încearcă Nolan să poetizeze şi reuşeşte cel mai bine în cea din urmă. La început, lanul de porumb alternează cu mărturii reale dintr-un documentar despre furtunile de nisip din anii ’30 din Statele Unite, servind bine atmosferei dezolante. Cadrele cu nava care se roteşte pe muzică amintesc de capodopera lui Kubrick, dar rămân copii anemice, cu valoare estetică mult scăzută. Cei doi roboţi paralelipipedici amintesc şi ei de monoliţii negri ai lui Kubrick. Secvenţa din gaura neagră e singura bucată de film cu-adevărat bun. Până atunci, timp de mai bine de două ore, m-am gândit că Nolan nu e-n stare nici măcar într-un SF să dea imaginilor o încărcătură simbolică, metaforică, nu ştie să utilizeze foarte bine puterea de sugestie a cinematografiei ca limbaj abstract al imaginilor, apropiat de limbajul muzical, ca o succesiune de note care provoacă emoţie în mod direct. M-am gândit că asta ar fi fost ocazia lui să demonstreze că poate aşa ceva, SF-ul fiind foarte ofertant ca gen pentru abstractizările imagistice ale cinematografiei. Am fost surprins să văd că în secvenţa respectivă tocmai asta reuşeşte să facă, după ce filmul cursese mediocru spre slab până atunci. Tocmai autonomia asta a imaginii care transmite emoţie, atât de necesară filmului, fiind doar puţin ajutată de cuvânt şi de muzică, e pusă în evidenţă acolo. Dacă facem abstracţie de teoriile ştiinţifice, plimbarea lui înăuntrul găurii negre printr-un teseract, un tip de hipercub în 4 dimensiuni spaţiale, e o mostră de film speculativ tarkovskian. Timpul devine o dimensiune a spaţiului, aşa că se poate mişca şi vedea diverse evenimente. Nolan reuşeşte în final să îmbine speculaţiile ştiinţifice cu cele filozofice şi cu cele poetice. Abia aici efectele vizuale sunt puse în slujba unui limbaj cinematografic încărcat simbolic, pentru că exprimă o altă perspectivă asupra lumii pe care o cunoaştem într-un mod limitat, perspectivă care reuşeşte să transmită şi emoţie puternică. Modul în care se poate comunica din acel hipercub aminteşte de filmul „La cara oculta” (2011) al regizorului columbian Andrés Baiz, unde două femei despărţite de un perete prin care nu se aude nimic reuşesc totuşi să comunice printr-un limbaj rudimentar. Iniţial, Nolan voia să-i facă pe astronauţi să depăşească viteza luminii şi să se-ntoarcă în timp, ceea ce ar fi fost o mare banalitate într-un film SF. Kip Thorne s-a ţinut de capul lui două săptămâni ca să renunţe la ideea asta şi bine a făcut. Pentru că aşa, Nolan a fost nevoit să introducă în schemă hipercubul, fără de care toată secvenţa de mai sus n-ar fi existat. Asta poate fi o lecţie despre cum restricţiile pot uneori să aducă inspiraţie – un lucru urmărit şi de Lars von Trier împreună cu grupul „Dogma 95”.

Dintr-o distribuţie atât de ofertantă ar fi putut ieşi nişte interpretări excelente, dar scenariul slab, în care personajele nu au roluri bine închegate, n-a reuşit să le exploateze potenţialul.

Interpretările actorilor sunt corecte, dar în general fără profunzime. Matthew McConaughey, Anne Hathaway, Michael Caine şi Ellen Burstyn sunt toţi deţinători de premii Oscar. John Lithgow, Jessica Chastain, Matt Damon şi Casey Affleck au fost toţi nominalizaţi la Oscar pentru interpretare. Dintr-o distribuţie atât de ofertantă ar fi putut ieşi nişte interpretări excelente, dar scenariul slab, în care personajele nu au roluri bine închegate, n-a reuşit să le exploateze potenţialul. De remarcat e actriţa de 14 ani Mackenzie Foy, care interpretează rolul fiicei pilotului cu multă sensibilitate, inocenţă şi chiar profunzime neaşteptată uneori.

Muzica e foarte bună, dar nu prea se potriveşte cu toposul care dă tonul atmosferei de la început

Muzica minimalistă a lui Hans Zimmer, care are 165 de coloane sonore de film la activ, e foarte bună. Se potriveşte în secvenţele din spaţiu şi de pe alte planete, toate cadrele fiind minimaliste acolo. În schimb, nu se prea potriveşte cu toposul care dă tonul atmosferei de la început, cu familia de crescători de porumb, o familie obişnuită într-un peisaj rural american obişnuit. Semnele lumii postapocaliptice sunt prea puţine ca să se potrivească muzica, ei trăiesc relativ normal, nu e un cadru minimalist. Ca de obicei, în momentele de avânt Zimmer se lansează în crescendouri de un romantism eroic cu ceva cam mult patos, dar i se pot ierta derapajele.

Imaginea, semnată de Hoyte van Hoytema, e bună.

Efectele vizuale sunt multe şi bine făcute, cum era de-aşteptat având în vedere că s-au făcut softuri speciale pentru ele.

Scorul pe saiturile de specialitate, 73% pe Rotten Tomatoes şi 74 pe Metacritic, plasează filmul la nota 7 şi ceva.

Chiar dacă e o mare disproporţie între secvenţa din gaura neagră şi restul filmului, chiar dacă face speculaţii neargumentate şi chiar dacă hollywoodizarea nu i-a priit prea mult regizorului britanic în ceea ce priveşte calitatea filmelor pe care le face, „Interstellar” merită totuşi văzut pentru conceptele aduse în discuţie, pentru latura vizuală şi mai ales pentru hipercub.

Trailer: