Clubul Trimbulinzilor

Pe cine o să ajute măcar un pic ce scriu eu?
Fără să mă iei în calcul pe mine, distrus pe de altă parte de scrisul meu.
 
Sunt un gaz.

Vlad Pojoga: Un om vine la tine și-ți cere un gaz, tu îi dai un poem. Care e ăla?
Marin Mălaicu-Hondrari: Blocul Nu, de Angela Marinescu.

(Blocul Nu
am fost o fată NU a lui Enrique Vila-Matas, am trecut prin vechiul
și straniul cartier și am zărit, înfricoșată, scăldat în soare,
Blocul NU

mi s-a întunecat privirea până în adâncul pupilei
acolo abisul,
tatăl, bătrân și bolnav, înaintea morții, își târa pe trotuar
trupul NU, obscur, obscen și profund precat, un tată NU.

blocul, înconjurat de copaci făcuți din limfă rece
era degradat până la structura de rezistență
structură făcură din limfă de gheață.

melancolia plină de sânge a atins, ca un animal atent,
destructurarea rece a blocului NU, subsolurile dărâmate, scorojite și umede
adăposturi improprii pentru cei care NU au unde munci.

sunt, întrucâtva, labirintul sumbru al orașelor NU din
lumea a treia, imposibilă și în imposibilitatea tăcută de a fi
altceva atunci când mi se cere acest lucru imposibil.
sunt înaltă și bolnavă și sunt NU
familia mea este familia NU.

„soarele ascuns în anusul social”, lupta, închisă la culoare,
ca o melodie ce-ți taie răsuflarea, dintre cei
„care au unde munci și cei care NU au unde munci”

blocul NU, scăldat în soare, lipit de pieptul asexuat al
tatălui ce-și târa picioarele nesigure de parcă ar fi călcat
pe sârmă, nu pe pământ

„amândoi obscuri, obsceni și profund precari”.

a fost, înainte, mulțimea, melancolia și moartea: cei trei M

acum, Blocul NU, acolo unde Alex încă nu avea sex, unde am scris
în delir despre structura nopții NU în timpul urletelor
copilului revoltat încă din fașă.
acolo unde am șters scrisul de pe fața pământului)

Vlad Pojoga: Pe cine o să ajute măcar un pic ce scriem noi?
Marin Mălaicu-Hondrari: Pe cei speriați, pe cei alungați, pe cei care demisionează voluntar. Pe cei nefericiți care cred că poți fi fericit dacă ajungi și mai nefericit. Pe toți cei încercați de neliniștea esențială, pe nemulțumiții debusolați, pe frigide și pe nimfomane, pe frigizi și pe nimfomani, adică pe toți cei care nu contează, care iubesc, dar nu sunt iubiți, urăsc, dar sunt iubiți, pe toți cei care nu știu cum să se poziționeze între linii și care sunt obosiți, prea obosiți ca să o mai ia de la capăt, pe toți cei plini de intenții.

Atunci,
chiar dacă-mi era frică, am plecat, mi-am lipit obrazul
de obrazul Morții.
Și n-am putut să închid ochii și să nu văd.

Vlad Pojoga: Ai avut vreodată impresia că în lume sunt mii de bărbați ca tine, în care literatura lucrează și pe care literatura îi lucrează și ei nu pot niciodată să închidă ochii și să nu vadă?
Marin Mălaicu-Hondrari: Niciodată nu am avut impresia că ar fi mii de bărbați în lume, dedicați literaturii, dar am avut surpriza să întâlnesc câțiva oameni, femei și bărbați, copii și nimfete, pentru care literatura e totul, dar asta nu înseamnă nimic altceva, decât o jalnică iluzie că nu ai fi singur.

Vlad Pojoga: Unde te-a dus pe tine mașina detectivilor sălbatici?
Marin Mălaicu-Hondrari: Direct la Cesárea Tinajero, poetisa-fantomă, halucinația din Detectivii Sălbatici, adică direct în brațele ororii, pentru că atunci când descoperi poezia, descoperi și oroarea.

 

Tata cântând în colibă

Mă gândeam și mă gândeam la tatăl meu, iar și iar,
până când el s-a ridicat, a zis ceva
cu vocea lui dură
ceva ce eu n-am înțeles
și a aprins lumina.
Asta a fost tot. A aprins lumina și a reînceput să citească.

Vlad Pojoga: Cum îți aduci aminte de tatăl tău?
Marin Mălaicu-Hondrari: Acum mi-ar fi plăcut să-mi pot aminti cine spunea că subiectul esențial în literatură este tatăl. Așadar, îmi amintesc adeseori de tatăl meu și de fiecare dată ca de un subiect esențial în scrierile mele.

Vlad Pojoga: Te-ai întoarce vreodată de tot?
Marin Mălaicu-Hondrari: Niciodată nu mi-am dorit să mă întorc altundeva decât în copilărie, dar cum nu se poate, îi dau înainte, fără întoarcere. Înaintez tot mai repede, dar tot mai greu. Și, de fapt, cine să se întoarcă de tot, și unde, și de ce?

Erai acolo cu noi.
Și n-ai mișcat nici măcar un deget
Când am plecat.
Ai rămas în căsuța ta de chirpici
Și nu ți-am văzut lacrimile.

Vlad Pojoga: Cum (nu) se vede lumea prin lunetă?
Marin Mălaicu-Hondrari: Cu lunetele se întâmplă ca și cu binoclurile: fiecare vede bine pe măsura privirii sale, dacă eu reglez luneta sau binoclul pentru ochii mei, tu nu vei vedea clar și va trebui să faci câteva ajustări de imagine. Așadar, e nevoie de convenționalism ca să vezi lumea prin lunetă. Altfel spus, e nevoie de o înțelegere tacită între scriitor și cititor pentru a se vedea ceva.

Vlad Pojoga: Ajungem unul lângă celălalt, ajungem unul departe de celălalt. Unde e, de fapt, degradarea?
Marin Mălaicu-Hondrari: Degradarea nu ține cont de celălalt. Tot ce e relevant ține de singurătate.

 

Desculța

Visul care devine un coșmar.
Murmurul mării și al șoarecilor
În fabrica abandonată.
Știind că după toate astea ești acolo,
în întuneric. Singură și cu ochii deschiși.

Vlad Pojoga: În ce lume ne trage piciorul gol după el?
Marin Mălaicu-Hondrari: Cerul începe de la gleznă, zicea Aurel Dumitrașcu. Orice talpă e o metaforă a morții. Chiar dacă trăiesc cu picioarele pe pământ, încerc să umblu pe vârfuri cât mai mult, cât mă țin puterile. Și încălțat.

 

Ultima fotografie

Un vis,
Poate, dar
Un vis pe care l-am cucerit
Cu o mână sigură.

Vlad Pojoga: O mulțime de oameni te așteaptă să ieși în balconul primăriei unui orășel din America de Sud și să le vorbești. Ce le spui?
Marin Mălaicu-Hondrari: Le cer să-și urască liderii, să nu aplaude, să-i huiduie și să-i scuipe. Orice lider trebuie asasinat. Numai așa coșmarul poate să continue.

Vlad Pojoga: Ții în brațe o pisică. Ești fericit?
Marin Mălaicu-Hondrari: Mult mai fericit decât Derrida, sau Julio Cortázar. Dar aș prefera să țin în brațe o pisică romantică, nu una pozitivistă. Peste umăr, mi se atrage atenția că pisicile nu pot fi niciodată pozitiviste, numai oamenii pot fi pisici pozitiviste.