Cătălina Stanislav: Ești cântăreață, actriță și poetă, dar chiar și așa ai reușit să rămâi un artist underground cu o energie brută care se simte în tot ce faci. Când și cum ai început să faci tot ce faci acum?
Maite Dono: Sunt o artistă on and off, sau mai bine spus, nu știu exact ce înseamnă să fii artistă. Există o nevoie fundamentală pe care o simt de când m-am născut, din copilărie, și pe care mereu am încercat să o alimentez într-un fel sau altul. Când aveam treisprezece ani am înființat prima mea trupă de teatru și scriam piesele pe care le jucam. Mai târziu asta s-a transformat în niște studii pe teatru la școala de stat din capitală și de acolo a plecat totul. Dar în afară de asta, nu pot să spun că înțeleg foarte bine ce înseamnă să fii artist. Nu în cazul meu. E o necesitate vitală pe care o exploatez on and off.

Cum și ce faci ca să găsești combinația perfectă între muzică, poezie și teatru în viața ta și cum evoluează această stare inițială a lucrurilor într-o operă de artă?
Pentru mine totul e unul și același lucru, parte din unul și același lucru, aceeași nevoie. De fapt, sunt rari artiștii care nu au mai multe zone în care se simt comozi, fie că ajung să se folosească de ele, fie că nu. La mine se manifestă ca un soi de necesitate intimă și vitală de care nu pot să mă despart. Dar în ultima vreme cred că am descoperit ceva important, și cred că vocea e cea care, de fapt, aduce toate celelalte nevoi. Când lucrez intens cu ea se creează un soi de curent interior și creativ care reunește celelalte forme de exprimare.

Ai publicat mai multe cărți de poezie. Cum crezi că a evoluat poezia ta de-a lungul timpului, de la prima carte și până acum?
Poezia mea s-a născut din șocul pe care l-am avut când am citit Luisa Castro acum aproape douăzeci și cinci de ani. S-a născut din frumoasele și inovatoarele (la momentul ăla) ei Versos del Eunuco, pe care le știam aproape pe de rost. Prima mea carte, Manta de Sombra, era o imitație umilă, dar violentă, a cărții ei. Mai târziu am început să simt o nevoie foarte puternică de a scrie în limba pe care o vorbesc, galiciana, urmând ca din această nouă nevoie să iasă cărțile O Mar Vertical și Desilencios. Și mai târziu a venit o nouă etapă, ciudată și prolifică, în care am descoperit că limba cu care mă simțeam cu adevărat comodă era castiliana. Din asta s-a născut un blog și ultimele două cărți, Circus Girl și Sobras. Zic că a fost ciudată pentru că am descoperit un nou mod de a scrie, de a mă înfrunta, sau mai bine zis, de a simți cuvântul. Cuvântul-strigăt. Ceea ce vomiți. A fost o etapă care a curs repede, foarte bogată și viscerală.

Din moment ce muzica și poezia ta par să fie legate una de alta într-o anumită măsură, pot să ne spui cum se influențează una pe alta și cum funcționează împreună, de exemplu, în performance-urile tale live?
Chiar sunt legate una de cealaltă, conectate într-o manieră intimă, cum am mai spus. Când scriu, gândesc ca un muzician, simt ritmul ăla. Când pun asta într-un live performance nu trebuie să fac eforturi mari și nici scheme în capul meu ca să fac lucrurile să funcționeze împreună. Dacă am oportunitatea să improvizez, o fac cum mă simt eu mai bine și cum se potrivește mai bine cu esența a ceea ce am scris. Îmi place să am șansa să mă surprind atunci când am un spectacol. Ceva ce are o însemnătate în intimitatea scriiturii poate să se transforme în ceva cu totul diferit când îl iau și îl împart cu publicul. În fond, nu e nimic altceva decât un mod de a mă curăța pe dinăuntru.

Ai vreo rutină anume înainte de un spectacol?
Obișnuiam să am infinit de multe manii doar atunci când aveam ceva ce era pregătit și trebuia doar să repet. Făceam gimnastică, beam ceai sau ciocolată sau mâncam o bucățică de tortilla, sau stăteam în mâini… și, știu eu… eram emoționată și îmi era mereu teamă că ceva va ieși rău. Dar de când am început să improvizez m-am schimbat radical în privința asta. Pot să îmi încălzesc sau nu vocea, să mănânc sau să nu mănânc. Pur și simplu încerc să fiu ce simt că ar trebui să fiu în momentul ăla. Să fiu vocea pe care o simt în momentul ăla, starea pe care o am, cuvintele la care mă gândesc în momentul ăla. Totul e mai bine așa. A fost o descoperire frumoasă pe care am făcut-o în ultimii ani.

Ai o perspectivă unică, pentru că știi lucruri din culisele lumii literare și muzicale din Spania. Cum sunt ele? Care sunt diferențele și asemănările dintre ele în momentul acesta? Unde te încadrezi tu în fiecare dintre ele?
Te-aș minți foarte tare dacă aș spune că știu ceva despre toate astea. La un moment dat, acum mult timp, poate aș fi putut să spun ceva despre asta. Dar în momentul ăsta am decis să caut un loc liniștit unde de-abia dacă se aude zgomotul lumii civilizate. Nu știu nimic, și dacă aș fi știut nu aș fi vrut să vorbesc despre asta. Mă interesează lucrurile individuale, nu grupurile, nu tendințele, chiar și dacă sunt underground. Singurul adevăr e că nu știu nimic. Asta e o nouă etapă.

Știm că ai trei copii. Copiii uneori pot să schimbe fundamental un artist și percepția ei/lui despre artă, mai ales în cazul poeziei foarte grafice și muzicii foarte puternice așa cum se întâmplă la tine. Ce butoane trebuie să apeși ca să te transformi din Maite, artistul neconvențional în Maite, mama a trei copii și cum îți influențează asta arta?
Să fiu mamă e cel mai important lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Poate părea un clișeu, dar e adevărat. Să fiu mamă mi-a dat forță pentru strigătul ăsta și pentru munca pe care o fac. Mi-am descoperit forța și energia prin această stare unică. Dar e adevărat că nu e chiar ușor uneori să combini lucrurile astea două. Poate că de asta spun că sunt o artistă on and off. Câteaodată sunt capabilă să fac ambele lucruri, câteodată nu. Am fost și cu mâinile pline de usturoi și ulei și alergând să scriu un vers care îmi scăpa și am fost și liniștită, înconjurată de pagini albe și nevoi domestice.

Cât de importantă e feminitatea pentru poezia ta și cum reflectă poezia ta calitățile tale feminine, pentru că știm că asta este una dintre temele mari ale poeziei tale?
Cred că poezia e ceva feminin. În același timp cred că și greșesc. Poezia este câmpul libertății și al sensibilității. Poezia e incomprehensibilul, dementul, crucialul, frumosul nemaipomenit. Nu pot să nu fac legătura între asta și femei. Că există poeți bărbați extraordinari? Sigur că da. Dar dacă mă întrebi pe mine, femeile sunt cele care mă împing din spate, esența lor; cuvintele lor sunt cele care răsună în mine și datorită lor pot spune că poezia există și mi-a atins sufletul.

Ce urmează pentru Maite Dono?
Acum sunt în starea asta de liniște. Într-o stare în care mă refugiez și sunt atentă. Nu știu ce urmează. Nu știu dacă vrea dacă există. Mă dedic unui prezent foarte apropiat în care se amestecă percepția cu treburile domestice. Să te gândești la ce urmează înseamnăsă să te gândești la viitor și asta mă depășește complet.

Traducere din limba spaniolă
de Cătălina Stanislav