De fiecare dată când m-am urcat într-un tren, într-un avion sau pe un munte, am știut că nu caut ceva în locul în care merg, că nu mă grăbesc către un altundeva, ci că mă apropii de un ceva interior. Ioana nu e străină de aeroporturi și gări, scrie, face fotografii, se ocupă de BerlinArtparasites și de revista Autor, care tocmai a ajuns la al treilea număr, și bine spune când spune acasă sunt eu


Femeile pe care le fotografiezi par a fi nu doar modele, ci personaje cu un background și o poveste în spate. Am observat asta indiferent de format sau uneltele de care te folosești. E un efect al comunicării fotograf-model sau știi deja ce ai în minte înainte să te apuci de treabă?

Toți oamenii au o poveste în spate, iar modelele sunt la rândul lor oameni. Ador femeile şi probabil de asta am început să le fotografiez. Le ador şi când merg pe stradă şi când le văd dansând în oraş, îmi place să le observ gesturile, cum trag din ţigară, cum beau din pahar, relaţia aceea fină dintre dinamica rochiei şi mers, părul şi cum îşi trec degetele prin păr, picioarele goale pe asfalt, spatele dezgolit vara etc etc.

11908887_726206480819308_6606708732049576545_o

Lucruri pe care nu te saturi să le privești și/ sau la care nu suporți să te uiți

Nu mă pot sătura să privesc, să fotografiez și să miros marea.

Ai fost, la rândul tău, model în câteva proiecte foto, scrii, ai pus bazele Romanian Polaroid Photographers și te ocupi de câteva reviste care merg la inima unui public larg, fiind, în același timp, diferite (Berlin ArtParasites și Autor). Cum le împaci, ce nu ai făcut până acum, dar ți-ai propus sau dorit să faci și, mai ales, de când s-a apucat Ioana de toate lucrurile astea?

Nu am făcut încă multe. În ultimii 10 ani, am încercat diverse experimente cu mine însămi, care nu prespuneau neapărat să îmi urmez vocația de scriitor. Sunt de formare economist și am lucrat în agenții de publicitate, am fost PR, graphic designer, stilist, jurnalist de știri sau vânzătoare într-un butic de mobilier mid century modern. Cu timpul însă, am înțeles că scrisul este ceva adânc înrădăcinat în fiziologie, deși ne place să îl intelectualizăm. Acesta era motorul meu, și am ales să nu îl mai ignor la un moment dat. Acum vreun an și jumătate, am trimis o selecție de poezii la Berlin Art Parasites și New Yorker Magazine. Una dintre ele a fost publicată pe Art Parasites în noaptea în care îmi sărbătoream ziua de naștere, iar ceea ce a urmat a fost un drum destul de lung, dar natural, spre ceea ce căutăm cu toții: un acasă în care talentul, efortul și calitățile noastre naturale să se poată dezvolta firesc. New Yorker Magazine e încă un vis care sper să se materializeze. În următorul an aș vrea să fac un film, pentru care am scris scenariul în 2014. Aș vrea să ajung la New York în 2017 cu Romanian Polaroid Photographers și să petrec o lună în Thailanda. Aș vrea să cad la pace cu decizia de a publica un volum. Poezia și imaginea sunt un limbaj universal care, independent de transformări, vor continua să aducă oamenii mai aproape de ei înșiși, și unii de alții. Mie îmi place să stau de vorbă cu oamenii și să îi ajut să se apropie de visurile lor, așa că asta voi continua să fac, independent de mediu. În acest sens, mă pregătesc să deschid NOWA IDEA, primul meu “copil” antreprenorial, un laborator de creație și vânzare de idei și concepte.

Știu că îți place să călătorești și în câteva povești scrii despre cum te regăsești pe tine însăți în drumurile tale. E un episod din Sex and the City în care Carrie spune că singurul lucru pe care l-a învățat în seara respectivă a fost că mai bine rămânea acasă. Ți s-a întâmplat vreodată să simți asta?

Nu, nu cred. Mie îmi place să umblu prin lume și asta m-a învățat să îmi creez un acasă în fiecare loc în care am ajuns. Pentru mine acasă înseamnă și lucrurile acelea imateriale care compun memoria locurilor și pe care le purtăm cu noi tacit, dar și fotografiile, cu familia, prietenii și printurile pe care le agăț pe pereți, fără de care nu plec nicăieri în valiză.
Primul lucru pe care ți-l imaginezi dacă închizi ochii acum

Marea la Biarritz, n-am fost niciodată acolo, dar am visat-o.

Ce nu ar trebui să lipsească din soundtrackul zilei de azi?

Noul album al lui PJ Harvey.

Ce înseamnă acasă?

Acasă sunt eu, pregătind o masă întinsă pentru toți prietenii împrăștiați peste mări și țări, pe care sper să mai am norocul să îi revăd laolaltă măcar o dată în următorii 40 de ani.
Cum ai de gând să-ți petreci dimineața de mâine?

Scriind propunerea de expoziție pentru următorul vernisaj Romanian Polaroid Photographers. Am procrastinat mult în jurul ei.

O imagine care ți-a rămas în minte dintr-un film

Filmul este Irène, din 2002, iar în această scenă Bruno Putzulu îi cântă lui Cecile de France la pian o bucată din Laurent Aknin. Am văzut filmul la televizor acum 12 ani și mi-a luat încă vreo 5 să aflu cine a compus piesa.
https://www.youtube.com/watch?v=mZFNR5tsvGk

 


Pe Ioana o puteți găsi

pe facebook, instagram, în galeria de mai jos

și pe ioanacasapu.com