Imaginează-ți, în camera de la marginea orașului, fotoliul desfundat; așază-te cu grijă – e cald ca-ntr-o palmă bună; nu te gândi la nimic, orice gând complică al naibii, spuzește, așază peste lucruri simple praf gros cum lasă vântul să cadă în orașe industriale; amintește-ți de cineva pe care l-ai iubit ca și cum ai fi stat lângă o piatră mare; uită apoi – și păstrează-i conturul și, cum toarnă copiii culoare, umple-l cu obiecte puține – o eșarfă vișinie, o bombonieră, o pipă; fă-i loc lângă tine, fotoliul e încăpător; strânge-te, la nevoie, puțin; aprinde-l cu chibritul, țesătura să ardă întâi cu fum gros, apoi umplutura de pai și burete, fotoliul să se ridice peste oraș – și să nu doară decât foarte puțin, ca o singură moarte. Curând, ca alunecând prin oglindă în romane rusești, o să se audă huruit de tren, și-apoi o să amuțească, și totul o să fie realitate peste realitate peste realitate peste realitate; deasupra orașului, zăpada arde și ea, iar numele sunt frumoase, Virgil, Madi, Mircea, Iustin.

Pentru Iustin, poezia – citește: mărturisirea – a fost un fel de a trăi, singurul, cu secrete păstrate bine ca pentru o stirpe nobiliară. Oricât de desuet, scrisul a fost taumaturgie și ieșire din timpul comun; pentru a scrie, crede el, aristocrat & moralist, e nevoie de abluțiuni repetate și de purificare lăuntrică, așa cum te-ai înfățișa unui mare mister. De aceea, printre puțini, Iustin pare, ca un bijutier sau ca un oficiant într-o religie defunctă, să-și fi lucrat deopotrivă poemele și biografia cu aceeași grijă, și cea din urmă după chipul literaturii. Un romantic întârziat într-un timp anapoda, așa cum sunt timpurile în care poezia crește cu adevărat, ca pentru a contrabalansa un rău al lumii. Un anacronic, dacă nu cumva chiar un discronic. Poet care moare tânăr, dar numai pentru a întări ideea că poezia continuă – abia ea o supraviețuitoare și se adaugă acelorași desene difuze de apoi.

Dintr-un fotoliu în flăcări, cartea aceasta – cum vezi vechi fotografii – o să arate câteva încăperi păienjenite și ferestre cu obloane, stucatură de bătrâni maeștri, ornamente bogate sub strat de colb & lumină. La capăt, o să știi că, aici, nu există grade de aderență, măsuri și chipuri diferite de a fi în poezie sau în afara ei, ci doar identitate sau distanțe fără leac.

De o carte ca asta nu te poți apropia decât cu tandrețe, așa cum se întâmplă să simțim atunci când descoperim uneori câte o pagină de jurnal din care ies întâmplări pe care le-am uitat.

Aici, totul este simbol și se țese din „dicursul mut” al obiectelor încărcate magic, ficționalizate, schițate întotdeauna într-un nimb eminamente livresc. Prin texte irizează, firesc, melancolicul, tristețea ivănesciană, ceremonialul unui excavaj încet – ca dragostea – în esența lucrurilor, în structura lor intimă și aparent de nepătruns. Dar limbajul este mereu tranzitiv, de o simplitate dezarmantă, urcând dezinvolt – cu un clin d’œil – pe tije ironice & cu arabescuri de intertextualitate. Realitatea va fi, pentru contemplativul Iustin Panța, un labirint care trebuie supus unei constante încercări de decriptare, iar fiecare text este o „fotografie” a stării, a obiectului-madlenă, un motor care trimite impulsuri și activează poeticul, ascensiune și descindere în interiorul tainei. E o fugă – jucăușă – și poate de aceea tragică – de asumarea directă, fără intermediere, a adevărului (sublimului?) poetic – și părând, astfel, o descoperire cu totul întâmplătoare – care, evident, vine din jocul discursiv-detașat al lui Mircea Ivănescu. Așezat sub umbrarul generalității, Iustin poartă, realist-neutru, dar cu ochi pătrunzător, o oglindă ambivalentă, care taie un afară și un înăuntru, o oglindă dublă. Scenele pe care le aduce în prim-plan sunt absurde, harmsiene uneori, alteori scene de banală și mustoasă viață provincială, mișcări imperceptibile în dinamica sentimentelor și a percepțiilor, scurte narațiuni, instantanee în care subtextul ori subsolul intertextual al poemului sunt mai importante decât imaginea în sine, ca o lume în spatele lumii. Monoloage întrerupte, prozopoeme, false dialoguri purtate cu obiectele care alcătuiesc o butaforie de romanț, fracturate alcătuiesc, într-un balet suspendat, o în-scenare care mărturisește despre evanescența lumii, despre tranziențe aproape insesizabile, dar ineluctabile.iustin pana mult inainte de sosirea trenului ea se gandeste

Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește este, pentru cei deja îndrăgostiți de poezia lui Iustin, un loc de reîntâlnire.

Pentru ceilalți, zborul în fotoliul arzând o să fie blând cum întinzi mâna și ți se spune, simplu, „Iustin”.

În 2014, Iustin ar fi împlinit 50.

Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește este o selecție de poeme pusă la cale și înfăptuită de prietenii din redacția revistei Euphorion (Sibiu): Dumitru Chioaru, Ioan Radu Văcărescu, Rita Chirian.

* Iustin Panța, Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește, Casa de Editură Max Blecher, 2014, cuvânt înainte de Rita Chirian 

Iustin Panta

FOTO: Mircea Stănescu