Pentru generația mea și, în general, pentru generațiile născute în prima parte a anilor nouăzeci, baschetbaliștii emblematici au fost Allen Iverson și Kobe Bryant. Când aveam 10-11 ani și am început să jucăm baschet, la școală sau în parc, toți voiam să fim Iverson. Ni se părea incredibil (atât cât ajungea la noi pe la începutul anilor 2000) felul în care un baschetbalist de 1.83 putea să domine un meci, o ligă care pentru noi era de monștri, nu de oameni. Îmi aduc aminte că la un moment dat, când am încropit o echipă și am jucat la o competiție de streetball, am stat două zile să-mi decupez și lipesc cu dublu adeziv „Iverson” și numărul 3 pe spate și am fost sigur că pot să sar mai sus, că pot să arunc mai bine, că pot să câștig. Asta a fost, însă, marea problemă a lui Iverson, n-a câștigat niciodată. Și nu vorbesc aici de premii individuale, pe care le-a luat la rând, ci de un titlu. Ca în orice sport, poți fi un jucător mare, dar nu poți fi o legendă fără un titlu, așa că entuziasmul din jurul lui a tot scăzut, mai ales că nu l-a ajutat nici atitudinea. Așa că am rămas cu Kobe Bryant, un fel de last man standing (alături poate doar de Tim Duncan), care a crescut și a uimit și a construit, în măsura în care se mai putea, ceea ce am ajuns astăzi să recunoaștem toți: un nou Michael Jordan. Al nostru.

Trebuie spus din start, ca să nu existe niciun fel de confuzie: nivelul la care a performat Kobe Bryant e unul ireal. Mai clar: am jucat baschet de performanță la nivel de juniori, în România. Am fost, în primii ani, un jucător decent, poate peste medie, iar în ultimii ani un jucător mediocru, care nu mai trăia ca sportiv decât din voință. Dădeam, în medie, să spunem, 10 puncte pe meci. Cel mai bun jucător din echipa noastră a ajuns să dea, în ultimul an de juniorat, peste 30 de puncte pe meci. Acum, mă uit și sunt fericit când joacă măcar un sfert dintr-un meci la o echipă de primă divizie și dă câteva coșuri, în aceeași Românie, într-un campionat dominat în mare parte de jucători străini care știu și ei că n-au absolut nicio șansă să joace în NBA și ar putea prinde, unul sau doi (din tot campionatul), cel mult NBA D-League, de unde jucătorii promovează în NBA aproape de fiecare dată numai când o echipă are probleme mari de lot (accidentări, suspendări și lucruri de genul ăsta). Kobe Bryant are o medie de aproximativ 25 de puncte pe meci în NBA, are cinci titluri, un MVP, două medalii de aur la Olimpiadă, e al treilea cel mai bun marcator din istoria NBA. Cam asta e diferența.

Oricine l-a văzut jucând pe Kobe Bryant și a luat contact cu fenomenul a înțeles componentele psihologice și sportive care l-au transformat în unul dintre cei mai buni jucători de baschet din istorie: Michael Jordan, exercițiul și ambiția. Voi încerca să vorbesc despre fiecare în parte, în relație cu ceea ce eu consider a fi elementul central al baschetbalistului care a fost Kobe Bryant, devotamentul.

1. Michael Jordan sau devotamentul față de tradiție

Bryant a intrat în NBA direct din liceu, fără să treacă prin campionatul universitar. În 1996, după ce a fost ales cu pick-ul al 13-lea de Charlotte Hornets, Jerry West (sau The Logo, silueta de pe logo-ul NBA) l-a simțit, a avut curaj și l-a transferat în schimbul pivotului titluar al celor de la Lakers, celebrul Vlade Divac. În 1996, Jordan revenise în NBA și tocmai câștigase al patrulea titlu de campion cu Bulls, dar avea 33 de ani, așa că lumea îl căuta pe următorul Jordan. E vorba, bineînțeles, de o chestiune psihologică și contextuală, de care Bryant a profitat prin îndrăzneala de a spune de la bun început că vrea să fie pus în aceeași propoziție cu Jordan. L-a imitat pe Jordan toată viața, de la începutul carierei, până la sfârșitul ei. I-a imitat mișcările, aruncările, stilul, atitudinea, cât a putut de mult și dintr-un singur motiv: Jordan fusese cel mai mare, Kobe voia să fie și el cel mai mare. Sigur, la un moment dat era nevoie de o depășire, de o individualizare a lui în ceea ce privește mai ales stilul de joc, iar singurul moment în care Kobe l-a depășit pe Michael a fost 22 ianuarie 2006, când a dat, într-un meci cu Raptors, 81 de puncte (despre asta o să vorbim mai târziu).

Însă devotamentul lui Bryant față de tradiție a însemnat mai degrabă înțelegerea faptului că nu puteai să ajungi „cea mai bună versiune posibilă a ta”, așa cum de multe ori a zis, dacă nu erai un fanatic al sportului tău. Asta însemna, evident, să te legi de o tradiție pe care să o continui, iar tradiția lui Kobe Bryant a fost Michael Jordan. De altfel, comparațiile au venit chiar de la jucători care-i cunoșteau foarte bine pe amândoi, de exemplu Horace Grant (care luase un titlu în 1993 cu Bulls și a mai luat unul în 2001 cu Lakers), care a zis la un moment dat că „joacă la fel ca numărul 23 [Jordan]. Și are doar 22 de ani. E înfricoșător”. Sau Antonio Daniels (de la San Antonio Spurs): „E ca și când te-ai apăra la Jordan. Te aperi bine. Îi tai calea, se oprește și se înalță… și tot ce poți să faci e să ridici mâna și să speri că ratează”. Însuși Jordan a spus sau a lăsat să se înțeleagă în nenumărate rânduri că Bryant e urmașul lui, considerându-l singurul care a muncit îndeajuns de mult pentru a intra în categoria jucătorilor care au condus o generație, iar de fiecare dată când apărea o întrebare în care era pus să aleagă între Lebron și Kobe găsea o soluție pentru a-l alege, diplomat, pe Kobe (pentru că în a doua parte a anilor 2000, a apărut, inevitabil, comparația între el și Lebron James. Aici trebuie să spun din start, Lebron mi-a fost antipatic de la-nceput. Mi s-a părut, nu știu de ce, că felul în care domină jocul de baschet e nedrept. Că trișează undeva, că are un avantaj, o cutiuță secretă de unde scoate ceva magic și joacă așa cum o face chiar dacă nu te-aștepți, chiar dacă nu-ți place, chiar dacă nu vrei s-o facă. Am văzut comparația între ei la fel ca cea dintre Nadal și Federer. Niciodată, dar absolut niciodată n-am ezitat să-i aleg pe Federer și Kobe). Bryant nu e numai un jucător de baschet, el e, de fapt, respectul, admirația, legătura. Nu e un anarhist, e un discipol, iar din cauza asta, oricât de arogant ar putea părea în anumite momente, rămâne un admirator sincer, asumat și total. Și pentru că Jordan scrisese baschetului o scrisoare de retragere, Kobe i-a scris un poem de retragere, pe care am încercat să-l traduc:

Dragă baschet,
din momentul în care
am început să fac mingi din jambierele lui tata
și să marchez, în mintea mea,
coșuri care câștigau meciurile
în Great Western Forum
am știut că era pe bune:

m-am îndrăgostit de tine.

O dragoste așa de puternică încât ți-am dat totul –
de la minte & corp
la spirit & suflet.

Când aveam șase ani
și te iubeam cu tot ce aveam
n-am văzut capătul tunelului.
M-am văzut doar pe mine
alergând afară din el.

Așa că am alergat.
Am alergat pe fiecare teren
și după fiecare minge pierdută pentru tine.
Mi-ai cerut devotament total
și ți-am dat inima mea.
Pentru că însemna mult mai mult.

Am luptat cu transpirația și durerea
nu pentru că era o provocare,
ci pentru că TU mi-ai zis să lupt.
Am făcut totul pentru TINE,
pentru că asta se întâmplă
când ceva te face să te simți
atât de viu cum m-ai făcut tu să mă simt.

I-ai împlinit unui puști de șase ani visul de a fi Laker
și o să te iubesc întotdeauna pentru asta.
Dar nu te mai pot iubi obsesiv prea mult.
Mai am în mine numai sezonul ăsta.
Inima mea poate să reziste înc-o rundă,
mintea mea poate să ducă uzura,
dar corpul meu știe că-i momentul să ne despărțim.

Și e ok.
Sunt gata să renunț la tine.
Vreau să știi de-acum,
ca să putem să ne bucurăm de fiecare moment pe care-l mai avem împreună.
Bun sau rău.
Ne-am dat unul altuia
tot ce-am avut.

Și știm amândoi că indiferent de ce fac mai departe,
o să fiu tot timpul puștiul ăla
cu jambierele făcute sul,
coșul de gunoi în colț,
5 secunde rămase din meci,
mingea în mâinile mele.
5 … 4 … 3 … 2 … 1

Cu dragoste, pentru totdeauna,
Kobe

(poem apărut în The Players’ Tribune)

2. Exercițiul sau devotamentul față de baschet

Kobe Bryant a iubit necondiționat baschetul și s-a luptat cu baschetul cât de mult a putut. Pe 4 decembrie 2013, având deja 34 de ani, Kobe își rupe, într-un meci cu Warriors, tendonul lui Ahile. După ce și-l rupe, se ridică, se duce la linia de fault și transformă două aruncări libere înainte de a ieși, șchiopătând, din sală. Gary Vitti, fizioterapeutul celor de la Lakers, a spus atunci că “The warrior that he is, Kobe says, ‘Maybe I can run on my heel.’ I was like, ‘Come on. You have to go.’ I think it’s his gutsiest moment. To be walking off the floor with his own power. I’ve seen guys being taken off on wheel chairs for a shoulder injury.” Exact asta a însemnat devotamentul lui Bryant față de baschet, pentru care a îndurat orice, pentru care a trecut peste orice, pentru care a purtat războaie cu propriul lui corp (care, inevitabil, l-a învins). Degete rupte, răceli, febră, Kobe a ales de fiecare dată să se sacrifice, să intre în teren și să domine, pentru că asta făcea cel mai bine. Și o făcea cu un efort și o determinare absolute, de la primul până la ultimul meci, cu ore în șir petrecute singur în sală, încercând să perfecționeze o aruncare sau să aducă o acțiune la forma pe care o voia el. Cum spuneam la început, pe lângă titlu, asta a și fost marea diferență dintre el și Iverson. Un scouter anonim declară, în Sports Illustrated, în 2008, că „e o diferență între a iubi baschetul și a-ți plăcea baschetul. Allen Iverson iubește să joace când se aprind reflectoarele. Kobe iubește să lupte înainte de a se aprinde reflectoarele”. La fel de edificator pentru devotamentul față de baschet este și momentul în care, după un meci pierdut în Miami, s-a întors alături de câțiva membri ai staff-ului celor de la Lakers și a dat la coș într-o sală goală, nemulțumit de felul în care a jucat (asta e, de fapt, ceea ce a marketat drept „mentalitatea de mamba”, pe lângă modul feroce de a se arunca asupra advesarului atunci când simțea orice fel de slăbiciune, și modul de a aștepta în umbră, de a construi atacul, de a-l controla în totalitate și de a-l lansa la momentul oportun):

Încă de la începutul carierei, Kobe muncea înainte și după antrenament, la ore de neconceput (4, 5 dimineața). Unul dintre scouterii celor de la Lakers spunea că „e deja transpirat cu 10 minute înainte de ora la care trebuie să ne întâlnim […], pentru Kobe, 5:30 dimineața înseamnă 4:45 dimineața. Când terminam, el se ducea să alerge pe bandă. Când termina cu asta, făcea niște forță, iar în seara aia m-am întâlnit cu el la o sală, să mai exerseze niște aruncări. Niciodată n-am văzut pe nimeni așa. Foamea lui de a fi cel mai bun e inegalabilă”. Aici nu mai vorbim de a fi un jucător de baschet, pentru că dacă voia să fie doar un jucător de baschet, Kobe Bryant nu făcea toate lucrurile astea. Kobe Bryant a vrut să fie un artist al baschetului, un om care să nu fenteze absolut deloc sportul, care să transpire pentru fiecare punct, pentru fiecare meci, pentru fiecare performanță, care să-și pună viața la dispoziția unui singur sport, baschetul, cu un singur scop, acela de a fi cel mai bun. Dintotdeauna. Am mai spus-o, nu cred că i-a ieșit până la capăt, dar și-a câștigat dreptul de a fi acolo, între cei mai mari, și prin sacrificiu, prin concentrare, prin fixarea lui permanentă de a deveni o variantă îmbunătățită a ultimei variante îmbunătățite a sa, și a făcut-o fără ca ceilalți să „înțeleagă când doarme” (Ronny Turiaf, fost coechipier).

3. Ambiția sau devotamentul față de sine însuși

Ambiția l-a făcut un învingător. Ambiția l-a condus mereu și ambiția i-a dat lucrurile pozitive și negative. Ambiția l-a făcut, de atâtea ori, poate de prea multe, egoist. Fără ea, n-ar fi câștigat niciun titlu. Cu ea, a câștigat mai puține decât ar fi putut dacă ar fi renunțat măcar temporar la forma extremă de devotament față de sine însuși care i-a scos peri albi antrenorului său, Phil Jackson, care a amenințat cu demisia la un moment dat, pentru că nu putea fi controlat; care i-a făcut pe cei de la Lakers să-l transfere pe Shaquille O’Neal, după trei titluri consecutive, care l-a făcut să ceară jucători și să amenințe cu plecarea pentru că el credea că nu are cu cine să câștige. Egoismul lui e deja legendă, lipsa lui de încredere în coechipieri arhicunoscută, însă și aici trebuie să privim mai în adâncime, să căutăm sursa lor și să încercăm să o înțelegem. Din punctul meu de vedere, ea e simplă și strâns legată de celelalte două componente de care am vorbit: Kobe știa că ceilalți nu muncesc la fel de mult ca el, așa că, stict psihologic vorbind, se simțea îndreptățit să arunce el cel mai mult, să conducă, să nu paseze tot timpul când ar fi trebuit, pentru că el de asta se antrena, ca să facă imposibilul posibil. În liceu, povestește un coechipier care tocmai ratase o aruncare, iar echipa lui Kobe pierduse un 3 la 3, primul exercițiu de genul ăsta pierdut de Bryant în tot liceul, după cum avea să se afle mai târziu, Kobe s-a uitat la el vreo 20 de minute, „de parcă am fi pierdut campionatul”. Din nou, mentalitatea de mamba. Kobe nu pierde, Kobe nu pierde nici măcar exercițiile de la antrenamente. Chiar Jordan vobește, într-un clip pe care l-a făcut cu ocazia ultimului meci al lui Bryant în Charlotte (Jordan e acum proprietarul echipei locale), despre „ambiția pe care am văzut-o în ochii tăi [când am jucat prima oară unul împotriva celuilalt]”. Culminarea acestui devotament față de sine însuși a fost meciul de 81 de puncte. Cu Toronto, la începutul lui 2006, Bryant a făcut ce Jordan n-a făcut niciodată și a devenit, încă de atunci, o legendă vie. Nu, nu exagerez, pentru că sunt echipe întregi care nu dau atâtea puncte într-un meci (de fapt, cred că fiecare echipă, inclusiv din NBA, are cel puțin un meci pe sezon în care dă mai puțin de 81 de puncte). Lumea a fost șocată. Nu se mai întâmplase așa ceva de la meciul de 100 de puncte al lui Wilt Chamberlain, din 1962, într-o cu totul altă epocă a baschetului. Proprietarul celor de la Lakers, Jerry Buss, a declarat atunci că „stai și te uiți și în fața ochilor tăi apare un mircol și nu poți să-l accepți. Cumva, creierul nu funcționează. Cel mai ușor mod de a-l percepe e ăsta: toată lumea își aduce aminte fiecare meci în care un jucător a dat 50 de puncte. El a dat 55 în repriza a doua”. Unul dintre pivoții celor de la Raptors, Jalen Rose,  spus că „după ce s-a-ncălzit, am tras perdelele. A fost o rotiserie. A fost un bufet de jucători care s-au apărat la Kobe. Dar n-a contat. N-ai cum să oprești cei mai buni jucători din istorie”.


De multe ori m-am uitat la meciurile lui Kobe Bryant și n-am înțeles. N-am înțeles cum puteau să-i intre aruncările alea imposibile, pe care eu dacă le încercam nu atingeam nici măcar instalația, într-o viteză și într-un ritm nebun. Cum putea să dribleze, să se oprească, să se arunce în spate și să marcheze de parcă asta ar fi fost cel mai simplu lucru de pe pământ. Cum putea să găsească o soluție când credeai că nu mai există nicio soluție. Cum putea să insiste în cele mai slabe zile, cum putea să nu marcheze nimic, dar să arunce în continuare, cu o încredere și o autosuficiență pentru care îl urai în momentul ăla, dar fără de care nu ar fi putut să-ți ofere celelalte momente. L-am văzut pe Kobe în cel mai slab meci al lui dintr-o finală, decisivul din 2010 cu Boston Celtics, marcând 6 aruncări din 24, ratare după ratare. Era aproape opt dimineața, Boston era la o singură posesie de Lakers, mai era un minut de joc, Kobe avea mingea. A driblat, a tras doi oameni pe el (indiferent de cât de rău arunca, trebuia să ai doi oameni pe el în ultimele minute ale unei finale) și a făcut ceva ce mi s-a părut incredibil atunci: i-a pasat lui Ron Artest, care a marcat o aruncare de trei puncte. El, egoistul suprem. A făcut, în final, tot ce-a fost nevoie ca să câștige.

Kobe Bryant m-a făcut să țin cu Lakers. Kobe Bryant ne-a adus cel mai aproape de Michael Jordan, la care noi nu puteam decât să visăm. Kobe Bryant era ceva real, ceva de pe lumea noastră, ceva ce puteai vedea și pentru care te puteai bucura și tu. Și ne bucuram și transpiram și urlam și alergam până ne-nțepa într-o parte sau până nu mai aveam aer. Și la un moment dat, n-am mai putut. N-am fost destul de buni. El a fost.