To: Virginia Woolf, Sylvia Plath, Anne Sexton, Sarah Kane, Alejandra Pizarnik
Subject: Mâinile care țin pastile și dau drumul la gaz nu tremură

Dragă Virginia Woolf,

Vreau să-mi imaginez o plimbare cu vaporașul pe River Ouse și cineva care să spună pasagerilor că ăsta e râul în care te-ai înecat și să le văd fețele panicate. Vreau să-mi imaginez ziua aia, pe tine îmbrăcându-te într-un palton fancy, cu buzunare largi, încălțând pantofii eleganți pe care îi purtai la întâlnirile literare, pantofi pe care oricum urma să ți-i ia curentul după primele zece minute. Vreau și eu luciditatea aia cu care i-ai scris o ultimă scrisoare lui Leonard și ai ieșit din casă, ți-ai umplut buzunarele cu pietre și ai așteptat răbdătoare ca apa să te acopere, să acopere zgomotul din capul tău, să oprească vocile care, ca niște păsări oribile și harnice, ți-au ciugulit și deșirat viața. La ce te-ai gândit atunci, în mijlocul vârtejului? Vreau să cred că ți-ai amintit cum ai făcut sex cu Vita Sackville-West și la cum mâinile ei au alunecat pe tine și ai amețit de plăcere așa cum amețești acum, în timp ce bolovanii din buzunare te trag la fund. Și la soțul tău, la evreul sărac și bun și grijuliu, pe care ai vrut să-l salvezi de tine. Poate la cărțile pe care le-ai scris și la filmele de căcat care s-ar putea face după ele. Poate la casa ta bombardată în timpul Blitz-ului și la războiul și moartea care gâlgâiau de mult timp în creierul tău. Și eu mă gândesc la tine și dacă fața ta arăta liniștită când te-au găsit după trei săptămâni. Și la cum am dat search pe google River Ouse și nu scria nimic despre cine a murit înecat în el.

& dragă Sylvia Plath,

e iarnă și tu știi cel mai bine că e cumplit să te găsească iarna așa, cu depresia trântind ușile în capul tău. Și să fie decembrie și tu să nu-ți găsești echilibrul decât cu pastile și terapie cu electroșocuri și încercări de sinucidere care, la naiba, nici măcar astea nu ies cum trebuie. Pentru că ai abia 21 de ani, ți-ai făcut ferfeniță venele de la picioare și i-ai spus mamei tale că voiai doar să vezi dacă ai curaj, ca mai apoi să recunoști că vrei să mori și să te ducă la psihiatru. Ca mai apoi să înghiți vreo 40 de pastile, să lași un bilețel în care să spui că ai plecat să te plimbi și să te târăști până la o pivniță unde, câteva zile mai târziu, te-au găsit zăcând în propria vomă, prea puțin conștientă. Pun pariu că te-ai enervat că nu ți-a ieșit nici de data aia și știai că o să mai încerci. Și când ai scris în Lady Lazarus Dying/ Is an art, like everything else./  I do it exceptionally well știai că până la urmă o să reușești. După ce o vreme te-ai trezit la 4 dimineața și ai scris poeme convulsive, în care lucrurile se limpezeau, deși în jurul tău totul se vedea ca printr-un hublou aburit. După ce anxietatea tot mai acută și disfuncționalitățile tale psihice te-au târât prin spitale. După kilograme de antidepresive. După ce ai născut doi copii. Până la urmă, într-o noapte, le lași niște lapte și pâine în cameră, te închizi în bucătărie, etanșeizezi ușa cu prosape ude și haine. Dai drumul la gaz, îți bagi capul în cuptor și aștepți. De data asta ești sigură.

& dragă Anne Sexton,

În liceu mă obsedau diferitele metode de suicid alese de scriitori și trebuie să recunosc, atunci când am citit despre tine, mi-am spus că da, o femeie atât de frumoasă poate alege singură când și cum să moară. Diva nevrotică a Americii. Mă holbam la o fotografie cu tine și nu știam ce mă fascinează mai tare. Că îți foloseai pantofii pe post de scrumieră sau că l-ai cunoscut pe Lowell. Că ai făcut parte dintr-o trupă jazz-rock sau că poezia ta era la fel de compulsivă și bolnavă ca tine. Că ai scris la îndemnul psihiatrilor ca formă de terapie sau că și asta a contribuit la autodistrugere, crescând numărul de mental breakdowns, nevroze isterice, crize, frustrări sexuale, abuzuri de alcool și medicamente. Pot să văd cum femeia din fotografie se întoarce acasă după ce a luat prânzul în oraș. Își pune haina veche de blană a mamei. Își dă jos inelele, își toarnă niște votcă și se închide în garaj. Se închide în mașină, dă drumul la motor și așteaptă. Recapitulează: 46 de ani, poetă, gaz de eșapament, tulburare depresivă, dezordine afectivă, intoxicație cu monoxid de carbon. Pentru că “suicides have a special language./ Like carpenters they want to know which tools. They never ask why build.” Așa că aștepți gazul să-și facă treaba.

& dragă Sarah Kane,

Am înțeles că uneori durează mai mult și trebuie să ai răbdare când vrei să duci un lucru până la capăt. Eu iau mult calciu și mâinile mele tremură. Mă întreb cum arătau mâinile tale când îți scoteai șireturile și ți le puneai în jurul gâtului ca să te spânzuri în baia spitalului. A fost in-your-face, la fel ca teatrul tău. Îmi place să mă gândesc la mâinile tale hotărâte, albe și la dexteritatea cu care au desfăcut nodurile de la bocanci și din viața ta printr-un gest decisiv. Zilele și stările tale, lumina frigorifică și camerele de tortură, ca un decor din Cleansed. Și la piesele tale despre frumusețe și cruzime, despre iubire și violență și sex. Și la somnul tău oprindu-se mai tot mai des la 4 dimineața.

& dragă Alejandra Pizarnik,

Nici ție nu ți-au tremurat mâinile când ți-au umplut căușul palmei cu pastile și le-ai dat peste cap. Și ai băut multă apă și apoi ai așteptat. Aveai 36 de ani și Secobarbital sodium. Și niște întrebări. Și când va veni ceea ce așteptăm ? Când vom abandona rătăcirea? Când se vor întâmpla toate astea? Când? Unde? Cum? Cât? Pentru ce? Pentru cine? Și mai presus de toate, răbdarea să bei multă apă și să aștepți să dispară.


My dearest ones, care nu v-ați pus cea mai tristă piesă de la Radiohead când ați fost în depresie, care ați scris pentru a supraviețui mai mult decât pentru orice altceva, care ați avut forța și fragilitatea de a face gesturi definitive. Nu știu cum ar fi fost literatura fără voi, nu știu cum ar fi fost poezia mea dacă voi nu ați fi făcut ce a trebuit să faceți. Cum ar fi fost fără monoxid de carbon și pietre. Fără Seconal. Fără șireturi.



Citiți și Sarah Kane – 4.41 Psihoză (fragment)