Două debuturi ale anului 2015 au suscitat un oarecare interes, datorită opțiunii tematice (mediul spitalicesc), dar și lipsei generale de debuturi bune. În așa măsură încât aici îmi iau dinții-n spinare și zic adio, respectiv Noaptea de gardă par a fi noile haine ale împăratului în lipsă de aproape orice altceva. De la imaginarul farmaceutic dătător cu rest al Alexandrei Turcu și de la re-iterarea poeticii basa în volumul lui Țvetov (segment epuizat din punct de vedere productiv încă de la Ion Buzu), până la volumele Ioneliei Cristea, respectiv al lui Robert G. Elekes nu e decât o chestiune de niveluri de infuzii cu poeticitate. Dacă în aici îmi iau dinții-n spinare și adio autorul alege să își construiască poetica pe un suport safe de livresc (inclusiv prin intertextualitate și ludic, în siajul unui Alexandru Mușina sau Cristian Popescu), Ionelia Cristea abandonează discursul poetic pe targa rece de la locul de muncă. O asemenea abordare sterilă ar putea fi considerată potrivită pentru tematica generală a volumului (cum de altfel a și fost), la fel cum livrescul poeziei lui Elekes dă măsura detașării față de limitele existențiale ale instanței lirice. Putem vedea, însă, cum aproape nimic memorabil nu poate rămâne din aceste debuturi și că marele păcat al volumelor e felul, regretabil, în care și-au impus propriile limite. Căci dacă Ionelia Cristea devine mult prea serioasă în încercarea ei de a da o poezie demnă, Robert G. Elekes e mult prea neserios, forțând poanta și evidențiind (auto)ironia până la limita extremă și supărătoare a auto-peiorației.


Poezia-carnet de prescripții medicale

Poezia Ioneliei Cristea ni se înfățișează mai degrabă ca un volum diaristic tăiat în versuri potrivite. Inventarierea la rece a mijloacelor medicale și a maladiilor de care suferă pacienții, plusată de câteva versuri prin care vocea poetică își interiorizează discursul în termeni de angoasă, disperare, criză, dă nota generală a întregului volum. Nu știu, însă, în ce măsură un asemenea proiect poate fi considerat relevant, căci mi-e greu să identific scăderi (sau ascensiuni) stilistice într-un volum relativ plat din acest punct de vedere și al cărui nivel valoric e, abia, mediocru. Autenticitatea poeziei acestui volum e garantată doar de nucleul hard al inventarierii realității, marcantă doar prin brutalitatea ei, nu și prin poeticitatea inerentă. Se poate, din capul locului, observa lipsa plasticității versurilor. Transcrierea, în regim de fișă sau de prescripție medicală, limitează resorturile unei astfel de poezii la simple proceduri de diagnoză: „Mă examinează cu dispreț, din cap/ până în picioare, fără jenă. Medic/ de familie, policlinică și apoi/ cameră de gardă plimbat peste tot/ se ține de cap și ulterior varsă/ pe mine cheaguri de sânge absorbite/ rapid de halat. Tensiunea 200,/ sindrom X metabolic, pareză picior/ drept – probabil AVC – când se/ ridică parcă plutește, dă din mâini/ energic își ia ochelarii,/ rețeta și mă privește cu ură”.

Ciclul Tot ce a fost, profund intimist, e singurul în care efuziunile biografiste reușesc, întrucâtva, să spargă ritmul prea cerebral al volumului. Versuri ca „creierele se deschid sub soare/ în interior alunecă metale încinse/ o încărcătură de energie sub vopseaua spitalului// în capătul curții muzica se aude la rădăcina copacilor/ nu are putere să urce” reprezintă apogeul stilistic al cărții, iar secvențele disparate ale acestui segment sunt, după bunul reflex autenticist, mult mai bine gestionate în economia volumului. Ieșită din sala de reanimare, poezia e, în sfârșit, reanimată, mai cu seamă în ultimele două cicluri, în care putem găsi câteva mostre decente: „țigările îmi ajung pentru încă 3-4 min/ și plec să te caut/ fiindcă absența ta mă îngroapă/ sistematic/ adânc în asfalt”; „erau toate acele zile/ când rămâneam ore în șir cu privirea pierdută/ când treceam nepăsători pe lângă oameni/ care se iubesc ferm și constant// o lume în care orice lumină/ ar fi trebuit să remodeleze o transparență energetică// o lipsă pe care nu avea s-o completeze niciun alt gest”.

Noaptea de gardă putea fi un debut interesant tematic, măcar prin componenta de redare a lumii medicale post-tranziție, însă lipsa unor mijloace fidele de înzestrare a discursului cu autenticitate, precum și unele carențe în imaginar face ca poezia Ioneliei Cristea să nu depășească, decât rar, valoarea stilistică a unei prescripții medicale. Rămâne de neînțeles cum scuza „scrisului ca act terapeutic” reprezintă o pârghie validă pentru publicarea unui volum de versuri în care, în afara transpunerii fruste a mediului spitalicesc, nu există mai nimic poetic. Terapeutic poate fi și cititul.


Poezia auto-sabotării

De cealaltă parte a mesei de operație (sau a scaunului de intervenție), volumul lui Robert G. Elekes, aici îmi iau dinții-n spinare și adio, pare să sufere de aceleași lacune, mai puțin cele de imaginar, doar că autorul peticește, ca un bun tăbăcar, golurile (oricum vizibile) cu doze sănătoase de livresc facil (referințele culturale variază de la beatnici și până la Blade Runner, cea mai sigură referință sf a zilelor noastre, destul de cunoscută unui public diletant pentru a nu fi cu totul obscură, dar destul de alternativă pentru a nu fi de-a dreptul comercială) și de auto-ironie construită pe fondul unor glumițe răsuflate încă de pe vremea gimnaziului. De fapt, cea mai evidentă trăsătură a poeziei lui Elekes e cea a auto-sabotării propriei poezii. Structurat foarte bine pe câteva paliere concrete (obsesia construcției, suprarealism zvăpăiat, imaginar maladiv, ludic, livresc, apetență pentru absurd, cu câteva tușe urmuziene), volumul eșuează tocmai la capitolul execuție, unde avem de-a face cu câteva failuri absolut lamentabile. Astfel, avem versuri cu serii de metafore superficiale, care culminează pur și simplu în glume adolescentine: „Patrocle își ia în mână gâtul ca o ață/ și își lasă capul plin de aer cald să plutească/ pe deasupra lumii ca un balon,// trece pe lângă oameni/ și ei cred că e cu nasul pe sus,/ dar el știe că e doar cu capul în nori”. În alte locuri, imagini de-o banalitate cruntă sunt uzate pentru a dezvălui intensități forțate: „sunt murdară, spală-mă/ vezi scris în praful care s-a depus pe o mașină/ și te apucă o tristețe cum nu ai mai simțit niciodată./ îți vine să îmbrățișezi mașina, să o duci în brațe acasă/ și să o speli într-o văniță de plastic ca pe un nou-născut”.

Să luăm și poemul Cum se cade (notați discrepanța dintre ludicul, în mare parte reușit, al textului și jocul facil de cuvinte dintre titlu și primul vers „Patrocle este o ființă cumsecade”). Care pornește de la un pretext banal pentru a-și mărturisi venirea pe lume, într-o notă umoristică. Ideea venirii pe lume a lui Patrocle pe o bandă rulantă industrială, consemnată cu mare patos în „Scânteia”, ca narațiune legitimatoare pentru glorificarea forței proletare și a socialismului luminat, e una ingenioasă și poate reprezenta o potențială gură proaspătă de aer, venind de la un debutant nițel întârziat care încă mai are amintiri pre-’89, dar sabotată prin opțiunile expresive și prin răsturnările/glumițele facile. Bunăoară, nașterea este moșită de portarul Atanasie Groparu. Groparu. Ironic, nu-i așa, cititorule? Cum facilă e și împărțirea amplului poem (în care Patrocle se află într-un lift care urcă) pe subtitluri numerotate descendent (etajul 21, etajul 20, etajul 19 ș.a.m.d), pentru a nu exista niciun dubiu că autorul vrea, de fapt, să se vadă acolo o descindere în abisurile intestine ale amintirii, subconștientului și ființei umane! Antitetic, nu-i așa, cititorule? Și, ca să nu existe realmente niciun dubiu, avem și versul-tălmaci, care descifrează poemul: „Deși liftul continua să urce cu aceeași nesimțire, lui Patrocle i se păru că se află în plină cădere”! Astfel, acest poem narativ, cu un real potențial de artă poetică, își epuizează de la sine mizele prin auto-interpretare agasantă, iar Patrocle nu e atât un personaj homeric, cu propria-i legendă urbană, cât un bufon al cărui unic scop e sa o facă pe Gabriela G. să râdă prin auto-epuizarea propriilor resorturi. Așa încât ar fi putut lejer să se numească Dințuca și Patrocle luând liftul spre dumbrava minunată.

Dincolo de abilitatea incontestabilă de a mixa registre bine asimilate, aparținând unor tradiții poetice atât de-aici, cât și de aiurea, sunt puține locurile în care poezia din aici îmi iau dinții-n spinare și adio pulsează liberă de limitele auto-impuse ale instanței auctoriale. Chiar și într-un poem foarte bun, deși ușor pretențios, precum Camera Obscura (sau Alekhine’s Defense) imaginarul alunecă într-un soi de corny dark phantasy à la Donnie Darko („Patrocle se vede în dulap atârnând/ de un umeraș, un înveliș/ gol, un costum de om,/ ai cărui ochi pironiți îl privesc și văd/ un copil înfricoșat în noapte,/ pe al cărui chip realitatea/ se derulează ca n film”). Aici, obsesia construcției de care pomeneam e cea mai vădită. Irelevante poetic, intertitlurile acestui amplu poem (care reprezintă o succesiune de mutări pe tabla de șah) își ratează ținta: în loc să slujească poeziei, ele nu fac decât să accentueze senzația că poemele lui Robert G. Elekes sunt scrise pentru Robert G. Elekes, moment în care îți dai seama că singurul interpret avizat al acestui volum e autorul însuși.

Ionelia Cristea, Noaptea de gardă, București, Cartea Românească, 2015, 64 p.

Robert G. Elekes, aici îmi iau dinții-n spinare și adio, București, Tracus Arte, 2015, 88 p.