Astăzi, Mircea Ivănescu ar fi împlinit 84 de ani. Pregătind articolul de mai jos și infographic-ul cu activitatea literară a lui M.I., am simțit pur și simplu nevoia să depun armele. E un sentiment pe care l-am mai avut în prezența cărților și a oamenilor care pentru mine au fost mari. Mi s-a făcut pielea găinii când am copiat lista traducerilor lui. Mi s-a făcut pielea găinii când am redeschis cele câteva antologii pe care le am și le-am răsfoit din nou, găsind iar și iar lucruri pe care nu le știam a fi acolo. Și atunci am realizat că eu, unul, le voi căuta mereu. Dar să-i ascultăm mai departe pe Ana Dragu, Teodor Dună, Claudiu Komartin și Radu Vancu, fiecare vorbind despre cum și ce a fost Mircea Ivănescu pentru el. (Vlad Pojoga)

Print

Oarbă așezare de vorbe (Ana Dragu)

În fiecare dimineață când deschid ochii privirea mea face un salt involuntar pe perete, până deasupra bibliotecii, unde stă, pe jumătate ascunsă, ea. Inima. Chiar deasupra unui cărțoi despre viețile și doctrinele filozofilor. Un punct de control obligatoriu. Câteva linii frânte, înrămate cu doi ani înainte ca inima lui obosită să se oprească din desenat. Și-mi amintesc de șocul pe care i l-a provocat cererea mea:

-Nu-mi oferiți mie electrocardiograma asta, să o prind pe perete în locul unei ilustrate?

În serile celor mai proaste zile proaste, când nu mai pot nici citi și nu mai pot nici găti și nu mai pot nici zâmbi, la el mă duc.

Îmi trag cuminte scaunul lângă patul lui și privesc film după film. Câteva ore de fericire. Un loc plăcut și numai al nostru.

Deși nu mă vede, își întoarce privirea mereu spre mine și face, zâmbind larg, inventarul iubitelor din tinerețe, inventarul bodegilor sibiene, insectarul agerpres. Iar eu retrăiesc emoții de negăsit în tratatele de psihologie. Imposibil de trăit de atunci. Și nu mă mișc deloc câteva ore, intru cu totul în vrajă și nimic în jurul meu nu mai mișcă și știu că dacă-i privesc fața acum,  am sa înțeleg – am să-l văd pentru întâia dată cu adevărat.


amintirile mele nu sunt deloc mingi. sunt voci. e vocea lui, și nu se poate rostogoli foarte departe –

pentru că eu alerg după ea,
chiar mă întind la marginea mea, îmi las mâna din ce în ce mai lungă în jos și fugăresc amintirea.
și prin infernul mic, umblu cu ea în mâini.

Liniştea acelor seri (Teodor Dună)

                                               (text apărut în M. Ivănescu – 80, Ed. Paralela 45, 2011)

Dacă există o necesitate a hazardului, atunci întâmplător l-am întâlnit pe Mircea Ivănescu, cândva, prin 2002, într-o, cum altfel, cu totul altă viaţă, atât a mea, cât şi a lui. Sora mea trebuia să scrie un articol despre Emil Ivănescu, fratele dispărut acum aproape 70 de ani – iar eu nu am făcut altceva decât să o însoţesc la Sibiu. Atunci, la acea primă întâlnire, m-a înspăimântat (şi nu exagerez) cât de multă literatură poate încăpea într-un om şi cum Mircea Ivănescu îţi dă senzaţia fizică că pătrunzi într-un spaţiu ficţional. Simţeam că nu mă aflu în faţa unui om – ci a cuiva a cărui piele nu acoperă o carne, ci o imensă bibliotecă. Nu sânge, ci kilometri întregi de cărţi. De parcă, cel care ne vorbea mie şi surorii mele reuşise să-şi literaturizeze pe de-a-ntregul – cumva o fiinţă literamorfă. Atunci, la acea primă întâlnire, aveam senzaţia că M. Ivănescu nu vorbeşte, ci că citeşte de pe anumite foi invizibile sau că scrie în timp ce vorbeşte, că, filtrat printr-un straniu athanor alchimic, prozaicul, biograficul, orice se transformă în poetic. Un fel de limbaj monadic, din care cel care vorbeşte nu poate ieşi – deci neputinţă, şi nu alegere. Un poetic care suspendă temporalitate. (Şi cele două camere cu pereţi crăpaţi, învelite în cărţi, cu lumină înceată, parcă mereu iernatică, păreau din altă parte a timpului, a unui timp încremenit.) Când ne vorbea, părea că totul s-a întâmplat demult şi păream că şi noi, deşi atunci, acolo, ne-am întâmplat demult. Cumva, trebuia să-mi amintesc că mă aflu pe un scaun, că eram într-o casă din Sibiu și că prezentul nu se întâmplase demult, ci era acolo, ca o coajă. Acesta a fost primul exerciţiu de familiarizare cu o alteritate fascinantă, dar şi ceea ce urma să devină o prietenie minunată. Am început să merg de câteva ori pe an în casa de la Sibiu. Cel mai des vara, petreceam împreună zile în şir: seri îndelungi în care M. Ivănescu îşi citea propriile poeme, dezvăluindu-mi originea intertextuală sau biografică a aproape fiecărui vers (o poezie care nu poate fi înţeleasă în absenţa referenţialităţii, unei referenţialităţi imposibil de stabilit cu exactitate, întrucât e efectul unei aglutinări aparent aleatorii între livresc şi biografic). Astfel că lectura unui sonet şi povestea istoriei lui culturale puteau dura mai bine de o jumătate de seară. Alteori, deşi nici unul dintre noi nu suntem firi prea luminoase, ceva ne făcea să râdem foarte mult. Au existat seri în care puteam râde pornind de la nu ştiu ce emisiune de pe TVR Cultural sau citind din Topârceanu, Spinoza sau Heidegger. Apoi râsul se termina brusc, de parcă ceva din casă îl înghiţea, şi totul devenea ca într-un roman rusesc, cu multă tăcere în jur rostogolindu-se de la unul la celălalt. Apoi, începeau poveştile din „cealaltă viaţă” – reală şi livrescă deopotrivă – cu străzile care coboară, făpturi care ies din ceaţă, apoi ceaţa înghiţind zăpada – de parcă întreaga lume povestită era a penumbrei, a ceţii şi zăpezii. Poveşti care se răsturnau una în alta şi transformau camera într-o grădină cu poteci care se bifurcă necontenit. În alte seri, inventam jocuri legate de titluri de cărţi sau de autori, mai beam câte o mică doză din sticla de Absolut Lemon, mai pregăteam cine neoromantice cu şniţele şi omlete. Erau, cum chiar M. Ivănescu mi-a spus cândva, „seri liniştite şi paşnice de care nimeni nu-şi va aminti”, în care cei 50 de ani dintre noi dispăreau,

Una dintre cele mai mari bucurii a fost atunci în care l-am „obligat” să scrie câteva poeme, deşi ştiam că nu se mai apropiase de foaia de hârtie de vreo şase ani. Am ridicat de lângă pat bătrâna maşină de scris Olympia (care cântărea în jur de 10 kilograme), am aşezat-o pe masă şi m-am retras în cealaltă cameră, ascultând – şi am simţit de parcă în camera de lângă ar fi început brusc să plouă torențial. Auzeam literele cum loveau hârtia, întâi încet, apoi din ce în ce mai repede. Cât timp M. Ivănescu a scris acele poeme, am stat ghemuit lângă uşă, foarte-foarte fericit. Pentru că a-l face pe un mare poet să scrie după atâţia ani este ca şi cum eu însumi aş fi scris cel mai frumos poem sau aș fi făcut parte din el, fie și pentru puțin timp.

Două note despre M. Ivănescu (Claudiu Komartin)

 

Pentru postmodernismul românesc, Mircea Ivănescu a fost, alături de Mircea Horia Simionescu, vârful aisbergului. Fără poezia sa, şi fără zecile de mari cărţi ale secolului XX pe care le-a tradus strălucit în româneşte, literatura noastră din ultimii patruzeci de ani ar fi arătat sensibil diferit. Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Alexandru Mușina şi ceilalţi scriitori afiliaţi 80-ismului rafinat, ironic, cosmopolit (într-un cuvânt: postmodern), cu siguranţă nu ar fi scris la fel. Am fi avut probabil şi astăzi o literatură bătrânicioasă, tardo-modernistă, sufocată de discursul naţionalist de tip Păunescu-Vadim sau de estetismul încâlcit și steril al autorilor care nu au reuşit să ia de partea poeziei lor firescul şi naturaleţea. Pe acestea Mircea Ivănescu le stăpânea ca un poet exemplar – deși unul cu totul atipic pentru vremurile și contextul socio-politic și cultural în care apare –, din interiorul unui discurs care nu e la îndemâna oricui – fiindcă, pentru a-i citi versurile, nu e nevoie doar de elanuri lirice şi de entuziasm infantil – versurile sale nu sunt cantabile şi necesită o anumită cultură, un gust format – sau, mai riguros spus, o înclinație exersată – pentru ceea ce scapă, de regulă, taxonomiilor literare, în sfârșit, pentru o asemenea poezie ai nevoie de acea curiozitatea de a sonda dincolo de aparenţe. Nici Iustin Panţa, nici poeţii din preajma anului 2000 în care mai recunoşti mărci ivănesciene (pe care, da, le poți detecta la capătul a diverse distilări & remodelări personalizate, de la Adela Greceanu, Radu Vancu și Teodor Dună, până la Alex Văsieș) nu sunt nişte ivănescieni, în sensul în care un poet ca Nichita Stănescu (chipul diurn al generaţiei ‘60) a făcut o mulțime de victime printre versificatorii de talent de după el.

Ar fi uşor să spunem că Mircea Ivănescu avea o conştiinţă literară mai avansată decât a contemporanilor săi. Ai impresia, citindu-l, că lumea în care trăia, universul prin care se mişca lăuntric acest om nu are nici o legătură cu lumea obscură şi plină de compromisuri în care se defila în vremea în care a debutat şi şi-a publicat aproape toate cărţile pentru care îl prețuim. Versuri, Poeme, Poesii şi toate celelalte volume pe care ni le-a lăsat sunt scrise în libertate. În libertatea pe care nu ţi-o pot oferi decât cărţile şi discreţia absolută (expresia lui Radu Vancu e foarte potrivită, și va rămâne) pe care o impune travaliul continuu al unui poet şi traducător de un rar devotament pentru profesiunea scrisului.

Lui M.I. îi datorăm nu doar o poezie care a influenţat cu zgomot secret o bună parte din lucrurile cele mai valoroase scrise în poezia românească a ultimilor 35 de ani, ci şi câteva dintre cele mai frumoase pagini de proză pe care eu le-am citit în limba română – recitiţi Alte glasuri, alte încăperi, Zgomotul şi furia, jurnalul lui Kafka sau Marele Gatsby, sunt acolo desăvârşite frumuseţi de limbă şi de stil pe care i le datorăm traducătorului fără de care Musil, Joyce, Fitzgerald, Capote, Faulkner nu ar fi sunat atât de captivant şi în româneşte.

Mircea Ivănescu a fost omul cel mai cultivat pe care l-am întâlnit, înzestrat, pe deasupra, și la o vârstă înaintată, cu o memorie prodigioasă, care pentru cineva tânăr și cu o curiozitate în continuă ebuliție era aur curat. Literatura lui M. Ivănescu e o remarcabilă probă de subtilitate, inteligenţă şi emoţie, care a contribuit ca poezia românească de după 1968 să treacă într-o altă vârstă istorică. Odată cu trecerea poetului Mircea Ivănescu, în iulie 2011, la doar câteva luni de la dispariţia romancierului Mircea Horia Simionescu, s-a încheiat o epocă.

 

*

 

E cunoscută expresia generalului Berthelot, ajuns în octombrie 1916 în România: „sunteţi admirabil de dezorganizaţi”, vorbe confirmate, din câte rețin, printr-o expresie aparent mai neutră, de către mareșalul Mackenzen – realitate pe care cel mai probabil că ar reconfirma-o astăzi orice căpitănaș din Iowa ajuns la Deveselu. Un fel de abrambureală voioasă a domnit multă vreme și în literatura română, deranjată întrucâtva doar de spiritul pătrunzător, abnegația și imensa puterea de muncă a lui Mihai Eminescu. Nu-i vorbă, poezia românească a mai cunoscut, în faza sa modernistă, câteva figuri cu totul deosebite, de poeţi capabili și de reflecţie – sau poate de impunerea unui anumit tip de prezenţă consubstanţială operei poetice – asupra propriului scris – din interiorul acestuia –, însă intelectualii rasați ai epocii par să fi fost – chiar și într-o epocă de mari deschideri și de vitalitate culturală dezlănţuită – mai curând niște excepţii. Pentru că, trebuie spus, la fel ca armata, și poezia acestor ţinuturi (intuiesc în fraza aceasta un bruiaj nichitastănescian, dar să trecem) e, în istoria sa relativ scurtă, destul de puţin îndreptată spre un tip de investigare culturală pe care au impus-o, deopotrivă ca model de lucru și ca tipar existenţial, de-abia reprezentanţii de primă mână ai celui de-al doilea val ’60-ist.

Dacă astăzi nu mai sunt privilegiate (cel puţin în cercurile de cunoscători și oameni cu o cultură ceva mai întinsă) inspiraţia și geniul în defavoarea rigorii, a culturii solide, a disciplinei intelectuale, dacă poeţii cu ochii la stele și informaţie culturală culeasă alandala nu mai sunt role models în literatura noastră, pentru aceasta îi suntem îndatoraţi lui Mircea Ivănescu. Cu el și Matei Călinescu, pe de o parte, cu prozatorii „Școlii de la Târgoviște”, dar și cu „oniricii”, literatura română a intrat într-o altă vârstă istorică. Însă, trezindu-se între deceniile 7 și 8 cu norocul nesperat de a avea un gonfalonier al postmodernităţii în fruntea oștii, establishmentul literar de la noi n-a prea avut ochi pentru M.I. (cum nici pentru Dimov sau Mazilescu, poeţi care sunt acum, pentru cei mai mulţi dintre noi, repere incontestabile ale poeziei din ultimii cincizeci de ani). Nu contrazic deloc prin asta evidenţa că despre poezia meivănesciană au scris câțiva dintre cei mai buni critici de poezie din România, de la Ion Negoiţescu la Al. Cistelecan și, de ce nu, Radu Vancu – ce folos dacă nu i-au așezat N. Manolescu și E. Simion laurii pe frunte și hlamida pe umeri… Maximul acceptabil pentru vârfurile de lance și strategii momentului literar ’60-ist a fost admiterea în prim-plan a lui Marin Sorescu, poet valoros, care nu putea stârni, însă, atâtea îngrijorări receptive din partea criticii ca M. Ivănescu.

Neînregistrând (sau făcând-o cu așa de mare întârziere) influenţa poeziei șterse, prozaice, banale a lui M.I., o literatură prea cursivă și plină de digresiuni, care de la un moment dat încolo poate fi descifrată ca un comentariu neîntrerupt asupra literaturii, oștirea literară.ro a eșuat încă o dată să intre în rând cu lumea (occidentală, să spunem). Ar fi fost și greu să considere central și de primă importanţă un discurs modulat straniu, aparent cu totul antipoetic, dar care sună și astăzi foarte actual, proaspăt & inspirator. O poezie din care pot trage folos, după două-trei generaţii, poeţii tineri în căutarea unei dicţii din care să poată fura meserie e lucru rar și valorează enorm – chiar și pentru cei cu o structură sufletească neasemănătoare.

Ivănescu este unul dintre acei maeștri care fac școală cu cititorii dornici să-i însoţească – și o fac fără să dea niciodată impresia că și-ar drege vocea, că și-ar umfla plămânii, că s-ar da deștepţi. De altfel, o dovedește arta digresiunii, perfect stăpânită în poezia aceasta: ce altceva sunt atât de frecventele linii de pauză din textele lui Ivănescu, dacă nu marca unui discurs de eschivă, evaziv și subtil, cu o mulțime de paranteze și mișcări secundare, de intercalări și elipse – o muzică în absenţa instrumentelor cu care eram obișnuiţi să se facă muzică…

MOPETE. UN EXERCIȚIU DE ADMIRAȚIE (Radu Vancu)

Prin primăvara lui ’97, l-am oprit în timp ce cobora scările Facultăţii de Litere din Sibiu. A acceptat să se suite peste poemele mele şi am stabilit să-l sun a doua zi. Îmi pusesem, fireşte, speranţe abstruse în verdictul lui, care a sunat liniştit şi ferm: „Domnule, îmi pare rău, poemele dumneavoastră nu sunt bune”. I-am mulţumit şi am închis, eram convins că se înşeală. Nu se înşela, erau într-adevăr proaste.

Prin toamnă, l-am invitat pe Mircea Ivănescu la cenaclul nostru studenţesc. Făcusem o asociaţie, ICAR, şi desfăşuram prin ea tot soiul de activităţi, cum ar fi, de pildă, un concurs naţional de eseuri privitoare la opera lui Cioran; din juriu făceau parte Matei Călinescu, Irina Mavrodin şi Mircea Ivănescu. Printre activităţile ICAR-ului se regăsea şi acest cenaclu studenţesc, la care invitam din când şi scriitori consacraţi; Mircea Ivănescu a venit aici de două ori. În toamna lui ’97, când a venit prima dată, i-am dat alt caiet mâzgălit cu texte noi-nouţe. M-a privit curios. „Nu tot dumneavoastră mi-aţi dat poeme?” Am făcut pe niznaiul, mă temeam c-o să refuze să le citească şi pe acestea.

Când am vorbit din nou la telefon, s-a arătat interesat. Am stabilit o întâlnire la Biblioteca Franceză, care pe vremea aceea se afla în parcul Astra, unde e astăzi librăria-cafenea Erasmus. Mi-a făcut un fel de fişă tipologică, m-a întrebat în ce limbi citesc, despre ce poet român aş vrea să scriu un eseu (i-am spus că despre Emil Botta – erau, ah, vremurile în care juram pe barochiştii fantasţi şi histrioni…), iar în final a condiţionat eventualele noastre întâlniri ulterioare de un eseu pe care trebuia să-l scriu pornind de la o comparaţie între două pasaje indicate de el din memorie (era practic primul meu contact cu fabuloasa, funesiana, buchmendeliana memorie ivănesciană), unul din Ştiinţa voioasă şi altul din Patul lui Procust. Norocul a făcut ca, la întâlnirea proximă, să aprecieze eseul, pe care s-a oferit să-l publice în revista sibiană Saeculum, însă am refuzat. Ne-am mai întâlnit de câteva ori la Biblioteca Franceză; primeam de fiecare dată o temă (un eseu despre memorie, altul despre minciună, altul despre prietenie…); iar apoi întâlnirile s-au mutat la el acasă, şi temele au încetat.

Ajunsesem să vin aproape zilnic, petreceam ore întregi, uneori de dimineaţa până seara, între pereţii de cărţi ai camerei; nu vorbeam programatic despre literatură, în sensul că nu mi se transmiteau expressis verbis propoziţiile vreunei doctrine. Se poate să fi avut la început impresia că urma să intru în vreun scenariu de iniţiere aproape ritualică întru literatură; de fapt, având în vedere cât de cu capul în nori era tânărul acela de 19 ani, e improbabil să nu fi nutrit o asemenea iluzie. Însă ea s-a risipit repede, pentru că Mircea Ivănescu nu vorbea despre literatură ca despre un sacrament, ci ca despre viaţă – adică firesc, fără emfază, fără inflamaţii retorice.

Aşa încât ceea ce putea să pară că va fi ucenicie a ajuns repede să semene mai degrabă cu o prietenie îndrăgostită; nimic nu mi se părea mai magnetic decât orele din casa de pe strada Vasile Aaron, cu sutele lor de minute doldora de literatură făcută viaţă, şi viceversa. Găseam totul captivant la poetul acesta minunat care făcea atât de abil pe everyman-ul; nu mai văzusem nicicând, şi n-aveam să văd nici de atunci încolo, un om de o simplitate atât de complicată. Consideram aproape miraculos faptul că putea să pară atât de natural şi de firesc, câtă vreme era alcătuit din cele mai improbabile şi, în fapt, nefireşti combinaţii de contrarii: ochii de o blândeţe neverosimilă, şi de o tristeţe peste care lentilele groase turnau o lumină consolatoare (când era aşezat în fotoliu, vorbea deseori cu capul lăsat pe spate, privind direct în lumina lustrei), erau contrapunctaţi de un râs cu complicate şi mordante subtonalităţi ale ironiei, de care făcea uz cu dexteritatea unui Rubinstein al maliţiei; acuzând mereu amnezii, îşi aducea aminte de fapt de totul şi contrariul lui, fiind, aşa cum am spus deja, un avatar român al lui Funes el memorioso; refuzând cu obstinaţie de anarhist orice fel de program, dovedea până la urmă o coerenţă programatică în toate, mai exact acel tip de coerenţă care în viaţă se numeşte încăpăţânare, iar în scris consecvenţă; aparent timid, era capabil de nebănuite fermităţi, după cum, deşi aparent fragil, camufla o forţă vitală redutabilă; vorbind, în fine, cât se poate de personal şi de inconfundabil, nu vorbea totuşi aproape niciodată în nume personal, nu vorbea, adică, despre el.

Această din urmă trăsătură, discreţia disimulată după bogate falduri verbale, mi s-a părut peste câţiva ani suficient de definitorie pentru poezia lui încât să pot închega o teză de doctorat în jurul ei. Spuneam acolo că, dincolo de sensul ei social, discreţia are, înţeleasă ca tehnică poetică, şi alte câteva sensuri: autodefinire prin cufundarea în indefinit, exprimare prin continua reprimare, ocultare revelatorie a biografiei prin bibliografie, conştiinţă saturniană a perpetuei evanescenţe. O dată cu poezia lui Mircea Ivănescu, toate aceste sensuri ale unei discreţii totale („absolute”, cum i-am spus până la urmă) devin conaturate, participă, adică, în egală măsură la natura poemului ivănescian.

Pe atunci nu ştiam încă amănuntul că această programatică abţinere de la orice remarcă personală, pe care eu o justificam folosindu-mă de surse bibliografice variind de la studiile despre melancolie ale lui Klibansky, Panofsky şi Saxl până la propoziţiile despre natura adevărului ale lui Camus, că această reţinere de la articularea remarcilor personale vine, deci, din… Alice în Ţara Minunilor; o spune Mircea Ivănescu însuşi, într-un interviu pe care i l-am luat, atribuind-o lui Tweedledum ori Tweedledee. Eu am găsit-o rostită de Alice însăşi în capitolul al VII-lea.

You should learn not to make personal remarks, Alice said with some severity; it’s very rude.

Prin urmare, poetul nu trebuie să facă remarci personale, pentru că e „very rude”, dar nu poate să nu le facă, dacă nu vrea să atenteze la veritatea propriei poezii. Orice soluţie ar căuta, din momentul în care scrie, el se situează în fals; dacă nu scrie, nu e poet, iar dacă scrie, modifică inevitabil datele. Pentru Mircea Ivănescu, poezia e despre sine, dar se face malgré soi, e despre inimă şi intermitenţele ei, dar se face contre coeur.

A fost una dintre marile şanse ale vieţii mele ca autorul lui Mopete (de fapt, Mopete însuşi) să mă accepte în preajma lui, aproape zi de zi, din ’97 până prin 2005; nu numai pentru că am ajuns aproape de un poet atât de puternic, ci şi pentru că (sau poate mai ales pentru că) am fost aproape de un om atât de bun. După cum am putut constata, Mopete fusese metanoizat de propria poezie. A fost primul exemplu care mi-a demonstrat sur le vif că poezia e individuaţie, că nu numai omul face poezia, ci şi poezia face omul. Dincolo de binele şi de răul chiţibuşurilor privind existenţa literaturii ori natura şi funcţia poeziei, aceasta a fost pentru mine marea lecţie deprinsă de la Mopete: axioma după care poezia e individuaţie. Neenunţată ca atare de el, dar susţinută exemplar minut de minut şi secundă de secundă prin modul lui inimitabil de a se lăsa metanoizat de literatură.

Într-un anumit pasaj, Andrei Pleşu pune la îndoială poeţii care prea arată a poeţi, pictorii care prea arată a pictori ş.a.m.d. Fraza îmi recheamă în memorie trenciul cenuşiu al lui Mircea Ivănescu, Poetul care nu numai că nu-şi cultiva aparenţa poetică, dar îşi nega statornic, atât în poezie, cât mai ales în conversaţia privată, însăşi esenţa de poet. E greu să găseşti un poet mai uman decât Mircea Ivănescu şi, în acelaşi timp, mai difident faţă de propria calitate umană şi poetică, deopotrivă. (Eu, până acum, n-am găsit.) Bacovia vorbeşte, într-un vers memorabil ca toate ale lui, despre „omul făcut concret”; ei bine, Mircea Ivănescu era poetul făcut discret. Nu puteai recunoaşte uşor poetul puternic din spatele omului blând, înfăşurat în trenci ca într-o mantie de la care ar aştepta să-l facă invizibil, aşa cum nu erau uşor de recunoscut zeii care, cine mai ştie din ce spirit ludic ori polemic, luau chip de oameni obişnuiţi în epopeile greceşti. Însă, după ceasuri întregi de citit şi vorbit poezie, era dificil să ignori, difuză în jurul aceluiaşi om blând şi discret, aura poetică emanând din punctele neverosimil de strălucitoare din spatele dioptriilor, dincolo de care fiinţa lui se afla contrasă integral. Odată constatată epifania, îţi era imposibil după aceea să uiţi vreo secundă că omul acesta obişnuit era un poet atât de neobişnuit, iar biograficul lui subîntindea continente uriaşe de bibliografic. Înţelegeai că între faptele de viaţă şi faptele de literatură nu există nici o diferenţă de substanţă, încât, dacă textele sunt toate intertexte, atunci, complicând terminologia cărtăresciană, texistenţele sunt toate intertexistenţe. Prin urmare, toată marea literatură tradusă de Mircea Ivănescu nu e de trecut la pasivul propriei sale literaturi; miile de pagini din Joyce, Faulkner, Broch, Musil, sutele de pagini de „discurs mixt” ale lui Nietzsche, jurnalul şi corespondenţa lui Kafka, antologia de poezie americană, atât de influentă încă după mai bine de douăzeci de ani – toată biblioteca aceasta fundamentală e într-un mutual raport de intertexistenţă atât cu viaţa, cât şi cu poezia mopetiană. Dacă textele lui alcătuiesc un unic şi imens poem, aşa cum s-a spus, atunci traducerile sunt echivalentul la scară al celor cincizeci de note de subsol ale Waste Land-ului.

În consecinţă, fără să vrea, împotriva lui însuşi, Mircea Ivănescu era unul dintre cei mai seducători maeştri. În plus, între toţi oamenii pe care i-am cunoscut, el era, poate, singurul cu geniul dialogului. Nu în sensul oralităţii abundente, spectaculare, carnavaleşti (deşi i-a fost dăruită şi aceasta aceluiaşi om care ştia tot atât de exemplar şi să tacă), ci în acela al unei maieutici socratice lipsite de cea mai vagă urmă de ostentaţie. Există vorbitori care reuşesc să demonstreze un geniu al eului propriu; dar ei nu sunt încă ajunşi la dialog, dacă le lipseşte geniul tu-ului. Pe acesta, Mircea Ivănescu îl avea; cu el, puteai simţi concret nu numai cum tăcerile lui vorbesc, dar cum chiar şi tăcerea ta vorbeşte. Cum înveţi din nou să vorbeşti, cum înveţi iar limba română. Şi, o dată cu ea, poezia.

Poezia lui Mircea Ivănescu (y compris existenţa lui, nu-i cazul să explic de ce) are, pe lângă valoarea ei literară de primă importanţă, şi valoarea unei mari lecţii. Una rarissimă, pe care Spiritul unei literaturi nu se înduplecă s-o acorde decât de câteva ori în toată istoria culturii respective. La noi, prima lecţie de acest fel a fost reprezentată de poezia şi existenţa lui Eminescu, întâiul scriitor care a revoluţionat un limbaj poetic şi a întruchipat un simbol moral, deopotrivă. Nu altfel stau lucrurile şi în cazul lui Mircea Ivănescu: pe lângă revoluţia limbajului poetic contemporan într-un sens aşa-zicând tehnic, el exemplifică, prin viaţa de zi cu zi şi ceas cu ceas, sensul metanoic, moral, al poeziei. A fost întâiul nostru poet care a umanizat programatic poezia, refuzând limbajul august şi revelat şi căutând aparenţa lui cotidiană şi „nepoetică”. A aplicat însă acest postulat privind natura coextensivă a poeziei şi existenţei până la ultimele consecinţe – care prevăd că adevărul existenţei verifică, minut de minut, adevărul poeziei. Într-o astfel de accepţiune, separaţia între eul biografic şi eul artistic nu mai ţine; omul care trăieşte e totunul cu omul care scrie, iar erorile vieţii sunt în egală măsură erori ale poeziei. (Fericiţi modernii care puteau fi oricum în viaţă, câtă vreme treceau totul pe curat pe hârtie…) Nu găsesc pentru teribila bunătate a lui Mircea Ivănescu, omul cel mai bun pe care l-am cunoscut, altă explicaţie decât aceasta: era într-atât de bun pe cât era poezia lui de bună. În cazul lui, nu numai omul făcea poezia, ci şi poezia îl făcea pe om. În asemenea măsură, încât, dacă poezia lui e ilustrativă pentru un anumit ideal de umanitate, atunci şi omul e ilustrativ pentru ideea corespondentă de poezie. Într-un dicţionar ideal, la intrarea „poezie” ar putea figura oricând numele lui Mircea Ivănescu – nu spre cinstea lui, ci spre a noastră. Fapt pentru care nu-i vom putea fi vreodată îndeajuns de recunoscători (după cum eu, în viaţa aceasta, nu i-am fost).

Image00005_1_a

Heathcliff plângând

privind-o cu ochii hăituiți – să n-ai liniște,
îi striga (și îi erau privirile oarbe, – sigur,
n-avea cum să îi vadă ovalul impur
al feței, ascunse în numai ea știe ce

noapte, a lemnului din adâncuri) să n-ai
liniște. să mă bântui pe mine, cel de o seamă
cu demonii, care ți-am smuls inima, și cu spaimă
i-am trosnit între degete vreascul. și mai

ales așchiile, când mi le-am spulberat în palmă
mi-au rămas urmele degetelor mânjite de sânge. încă
povestind cum într-o noapte, cu socoteală adâncă,
a desgropat-o și i-a privit fața calmă,

și apoi a sfărâmat scândurile coșciugului înspre stânga,
să poată acolo, în ceasul când va să vină
el însuși în groapa de alături, să se îmbine
țărâna lor, revărsându-se laolaltă. vântul să plângă

prin iarbă deasupra lor, povestindu-i, privind
înspre ființa de alături, cu ochii întorși înăuntru.
nici măcar văzând-o, depănându-i povestea aceasta întru
înțelesul lemnului sfărâmat în pământ.

(din volumul „Poesii nouă”, 1982)