Salutat ca unul din cele mai bune debuturi din 2011, volumul lui Andrei Dósa, Când va veni ceea ce este desăvârșit, a fost urmat de American Experience în 2013, ca apoi, în 2015, Nada să vadă lumina tiparului la editura Pandora M. În discuția despre ultima sa carte, câteva observații despre parcursul lui Dósa ca poet sunt necesare, și anume din simplul motiv că fiecare volum al său practică o formulă diferită față de cea a volumului anterior, și puțini sunt acei poeți care se bucură de o lectură decontextualizată. (Cum am putea vorbi despre Cerul senin fără a pomeni de etica grunge, de exemplu, despre cumințirea sau dispariția nucleului bătăios-revoltat al lui Manasia? Contextualizarea se impune în cazul acesta de la sine.)

Format în umbra școlii poetice brașovene, fără a-i prelua în mod evident mărcile caracteristice, Dósa lucrează la debut pe palierul secvenței cotidiene și scenei de familie, descrise cu placiditatea unui film din noul val românesc. Tributară lui Google și corporației, poetica lui Dósa e în acest stadiu încă una de tranziție și formare biografică. American experience, transpunere în poezie a Americii lui Baudrillard, după cum bine puncta Ștefan Baghiu, dezvoltă până la suprasaturație un discurs parțial critic, parțial situat pe fondul unei fascinații magnetice pentru molohul capitalismului sălbatic, pe care instanța auctorială îl trăiește și-l ficționalizează deopotrivă.

Categoric, Nada se apropie mai mult de Când va veni ceea ce este desăvârșit decât de American Experience. Dacă în volumul de debut, «îmi vine să crestez să fac/ incizii adânci dar până la urmă/ sunt doar un om care aduce/ modificări minime» sunt genul de versuri care vin să ilustreze inutilitatea configurațiilor gestuale, aceeași forță strunită, blocată iremediabil în potențialitate, se regăsește și în ultimul volum: «simt că am puterea de a face lucrurile să se întâmple/ aștept să se întâmple ceva// înainte de big-bang energia circula liber/ vocea mea/ se purta pe deasupra apelor/ și tăcea». Ceea ce este paradoxal, fiindcă Nada debutează puternic, cu un poem incantatoriu cu valențe religioase, venit să submineze de la bun început titlul: „Amorul nostru carele eşti în amor,/ amor numele tău, amor împărăţia/ ta, amor voia ta, precum în amor,/ aşa şi pe amor. Dă-ne nouă astăzi/ amorul nostru cel de toate zilele/ şi ne amor nouă greşelile noastre,/ precum şi noi amor greşiţilor/ noştri, şi nu ne amor pe noi în/ amor, ci ne izbăveşte de amor,/ pues amor. Slavă ţie, dragoste/ plină de dragoste, dragostea fie/ cu tine“. Însă substituit nimicului, «amorul» își are rădăcinile în nada: dragostea nu rezolvă, nu diluează, nu transcende nimic. Pentru că obsesia letală a volumului este nimicul, dar nu în interpretarea facilă de vid existențial, ci în sensurile sale imediat pragmatice: apatia cruntă și golul biografic. Observația cotidiană e dublată de un dolce far niente atât interiorizat («bănuiala că de la o vreme/ creierul supraviețuiește cu permutații/ ale propozițiilor repetate la nesfârșit»), cât și căutat, prezumțios și legitimator, în structurile realului: «seara mă uit la un film porno/ am nimerit unul est-european/ echipa de filmare a uitat geamul deschis/ se infiltrează zgomotele străzii/ atunci mi se face dor de viața adevărată». Ca și cum, dedublat, poetul ar rămâne încă în zona proiecțiilor digitale sterile și fanteziilor nefinalizate (a se citi: neremarcabile).

Când nu caută nimicul în centrul propriei existențe, Dósa își sabotează conștient biografia, generându-l el însuși, ca pe-o aură superbă: «da de mai multe ori/ mi-a trecut prin minte/ ba am și încercat/ să tai cu partea boantă/ a cuțitului/ să urc pe scara rulantă/ care coboară/ să-mi imaginez exclusiv/ lucruri pe care le cunosc deja». Pasivitatea și bucuria autocontemplației sunt mărcile definitorii ale vocii din spatele poemelor: «eu îmi iubesc acțiunile/ dar le văd doar din perspectiva celui care stă/ și își închipuie ce bine ar fi să facă ceva/ nu le pot suporta în întreaga lor materialitate/ aș vrea să ajung direct în starea de mulțumire/ pe care ți-o dă ceva dus la bun sfârșit.»; transpusă într-un discurs al ratării, vocea nu o romanțează după exemplul douămiiștilor, și nici nu construiește o mitologie a damnării, ci rămâne pur și simplu atonală. Într-un limbaj aproape conceptual, nada se infiltrează și aici, luând forma unui refuz deplin al intensităților («banii munca și familia sunt fantasme puternice/ transformate-n realitate de milioane de oameni în fiecare clipă») și descriind o zonă unde «nu-ți poți închipui o moarte mai violentă/ decât blocarea cursorului în colțul ecranului». Fiindcă Nada rămâne, indiferent de grila lecturii, o poezie a secvențelor mărunte și a vocii strangulate în senzație: «aș putea să ghicesc unde vor fi/ petele luminoase în fotografii/ le păstrez în caz că din imaginile următorilor ani/ va lipsi senzația de realitate»

În discuția despre volumul de față se deschid, aș spune, două direcții. Profesionist al secvențelor, Dósa livrează adesea poeme tranzitive, dovezi în plus pentru abilitățile tehnice care reprezentau atuul primului volum. Dacă «google este tatăl meu» era unul din versurile de referință ale debutului, Nada e, la rândul ei, o carte generoasă în formule scurte și puternice: «pe atunci evitam semnele/ & fața adevăratei masculinități». Evitând construcțiile ample, Dósa reactualizează zone comune ale imediatului, resemantizând gesturi și situații și făcând din ele metafore: «nu erai acasă dar mi-ar fi plăcut/ să-mi faci semn că vrei să-mi vorbești/ și eu să dau muzica mai tare în căști». Poate acesta e avantajul postdouămiiștilor: renunțând la bombele imagistice și expresiile de șoc, ei își construiesc imaginarul mai calculat și mai fin. Există, însă, riscul, ca acest calcul și obsesie tehnicistă să răcească de tot poemele: construcția pregătește un climax care dezamăgește. Secvențialitatea și punctele disparate de forță nu salvează poemele în întregime. Se întâmplă adesea ca fragmentele bune să rămână la stadiul de proiecții suspendate, turații în gol ale motorului poetic: zonele neexprimate nu se completează de la sine. Ruptura sintactică și elipsa minimalistă răpesc textelor acea omogenitate calitativă, atât de necesară; ele nu curg, ci sunt cusute: aparatul tehnic din spatele lor e vizibil cu ochiul liber. «oboseala/ o boare traversează ceața catodică/ aberație/ în sincronizarea momentului de aprindere/ a beculețelor// tu vei fi aici mereu/ vei fi mereu la fel de monotonă/ voce interioară»

Trăgând linie, Nada rămâne un volum satisfăcător, dar nu unul puternic. Faptul că Dósa lucrează cel mai eficient în zone sigure, înscrise grijuliu în cotidian și în forme scurte, face ca în Nada să avem de-a face cu o poezie ocazională, străbătută pe alocuri de versuri excepționale. Dar cu o floare nu se face primăvară. Dacă debutul a produs acea ruptură în fibra douămiistă și American experience a mutat câmpul referințelor în State, Nada e o reverberație neconvingătoare.

Andrei Dósa, Nada, Editura Pandora M, 2015