Păzitoarea Anei Dragu începe cu un fragment din Mircea Ivănescu. Mâini cuminți se încheie cu o referință la Mircea Ivănescu. Așa că m-am gândit la un joc: am luat antologia albastră, apărută la Polirom, am ales cinci fragmente și i le-am trimis Anei Dragu, într-un e-mail. Am rugat-o să găsească o legătură între versurile lui M.I. și ea, cărțile ei, copiii ei, experiența ei cu autismul, prietenii ei. Apoi, un exercițiu de creative writing. Cum poți să transformi o carte de 160 de pagini într-un poem de 10 versuri? Ce a ieșit vedeți mai jos.


 

Oricine poate să facă vorbe unele după altele-/ oricine poate să vorbească – nu asta/ e principalul – ar trebui alese/ tocmai cuvintele care să nu spună prea mult.

„În ce clasă mergi?
— Pe clasa a IV‑a.
— Păi, eşti un băiat mare, îi spune doctoriţa zâmbind. Şi ce‑ai mai învăţat tu la şcoală?
— La şcoală am fost cu colegii mei de clasă la spovedit. Şi o popă mi‑a pus o babeţică pe cap şi apoi mi‑a dat să o pup. Mi‑a spus că nu e bine să fii darnic dacă dai un picior în fund.
Ies de la doctor cu el agăţat de braţ şi cu o reţetă de nouă medicamente. În maxim 50 de metri, cât e până la maşină, călcăm fiecare într‑un rahat. El de om, eu de câine. Trecem pe sub un stol de ciori şi Saşa zice:
— Auzi, stelele cântătoare!
— Ba nu sunt stele, sunt ciori!
— Greşeşti ! îmi răspunde zâmbind.”
 

Auzi, sufletul tău cum e? Alb sau negru?

Să spunem cum încercam/ să o gândim mereu altfel – și fiecare început nou/ al imaginii ei era o întâmplare,/ adăugându-se celeilalte, ca atunci când arunci/ o perie într-un basm și se face pădure-/ și treci prin ea – și lumina după-amiezii se schimbă/ la fiece pas.

„Îi privesc. El mic, la planşeta imensă, cu o lumină suplimentară aşezată într‑un unghi bine ales. Lanterna lui preferată. Stau împreună ore în şir. Aproape ignorându‑se. Însă din când în când, taică‑meu aplecându‑se asupra desenului, aprobând din cap. Apoi, când catedrala arată în sfârşit perfect, depăşind marginile hârtiei, cu contraforţii perfect simetrici şi perpendiculari, continuându‑se pe planşetă :
— Mama, să mergem acasă să cumpărăm baterii pentru lanternă.
— Nu putem pleca cu lanterna pentru că nu e lanterna ta. E lanterna lui Iosif.
— Dar trebuie să fie a mea.
— Dacă vrei să plecăm cu lanterna, trebuie să i‑o ceri lui Iosif.
Pufneşte nemulţumit.
— Trebuie să spui : Iosif, te rog frumos, dă‑mi mie lanterna să o duc acasă.
Se gândeşte, apoi se uită urât la Iosif şi spune :
— Iosif, nu mai fura!
Plecăm fără lanternă, el nefericit, eu fascinată de perspectiva lui asupra vieţii. Simplă şi cuprinzătoare. Tot ce nu e al lui a fost furat de alţii. Deci aşa!
Mai mult în glumă, întreb :
— Auzi, sufletul tău cum e? Alb sau negru?
El, expirând deasupra degetelor :
— Transparent.”
 

Din cauza lui, aproape nu am riduri

mopete iese seara în grădina orașului, sub munte,/ să-și plimbe un câine de aer – câinele lui personal – / așa cum alții au viciul lor propriu, și stau să se încrunte/ în jurul lui.

„— Nu mai fă verticale, mama. Doar bunica face verticale. Stai cu faţa dreaptă.
— Ce verticale, măi copile?
— Păi pe frunte, aici sub păr.
— Bine, nu mai fac.
— Nu, stai că acum faci orizontale. Verticale şi orizontale pe faţă mă fac să plâng.
Din cauza lui, aproape nu am riduri. N‑am îndrăznit să adâncesc urme care îl tulbură.
De ani de zile mă mir şi îmi frământ creierii să înţeleg cum reuşeşte să se descurce. Şi îl admir.”

Nu mă pot uita la tine că mă arzi la ochi, mama

Flacăra aceasta albastră, care-i înconjoară trupul/ și o face o ființă străină și îndepărtată, într-un timp/ orb.

„Un copil din bucăţi. Cam asta plimb eu prin parc, pe străzi, la piscină. Îşi scutură mereu mâinile pentru că nu şi le simte. Se învârte mereu în cerc în încercarea disperată de a‑şi simţi întreg corpul. Dacă îşi rupe vreun os, ca astă iarnă, nu simte durerea, însă dacă încerci să‑l mângâi uşor pe umăr, începe să ţipe ca din gură de şarpe. La fel şi dacă insişti să te privească în ochi.
— Nu mă pot uita la tine că mă arzi la ochi, mama!
Dacă nu‑l ia nimeni pe sus, stă ore în şir aliniind obiecte. Cel mai lung şi mai liniştitor şir începe de sub dulapul din camera de zi, traversează holul apartamentului şi apoi holul din casa scării, pentru a se opri pe pragul vecinului de vizavi. În pijama, cu o basma 24 25 pe cap, Saşa patrulează vrăjit de‑a lungul şirului de obiecte unite evident de o logică interioară sesizată doar de el. Am studiat sute astfel de alinieri, ale lui sau ale altor copii cu autism, încercând să găsesc un sens. Lucrurile se continuă, nimic nu se curmă brusc sau fără avertisment, par să spună. Sau totul se termină când şi cum vreau eu. Corpurile ocupă în spaţiu locurile alese de mine. Nevoia de logică, de predictabilitate primează. După tubul de şampon albastru urmează două cuburi roşii, apoi o periuţă de dinţi, trei nasturi, un pantof, apoi din nou un tub de şampon albastru, două cuburi roşii, o periuţă de dinţi, trei nasturi. Nici una dintre pijamalele lui nu mai are nasturi. Dacă disloci un singur obiect, totul se dărâmă, iar criza nu poate fi evitată şi durează oricât, de la câteva minute la câteva ore, în funcţie de cât de lung e şirul. Am folosit totul împotriva lui. Aproape cu cruzime, ca în programul de terapie pentru creşterea toleranţei la frustrare, greu de realizat, însă eficient în timp. Pe rând, schimbam poziţia unui obiect, împingându‑l uşor cu piciorul, doar pentru a‑l vedea cum îl aşază la loc, cu urlete şi ţipete. Apoi după un an fără să mai ţipe, însă de nesmintit. Capabil să rearanjeze de o mie de ori obiectul deviat, să‑l aşeze frumos, la locul lui, ca şi cum nimic nu s‑ar fi întâmplat. Acţiunea externă, nesemnificativă, când vine vorba de a face ordine în haos.”

Discriminarea între emoţii vine după câteva zeci de ore de repetiţie

și atunci putința/ de a face mișcări în jurul unei ființe – de a încerca/ atingând-o să oprești timpul, să-i oprești timpul pe față/ cu un anumit înțeles – faptul că ar fi fost cu putință/ atunci, chiar și în joacă – a însemnat asta ceva?

„Recent, am suferit o depresie, n‑o să intru în amănunte. Una fără de care n‑aş fi putut să înţeleg niciodată ce se întâmplă în creierul agonic al unui depresiv. În care mă emoţiona şi clanţa de la uşă. Până la leşin. Într‑un mod complet diferit de emoţia binefăcătoare din extazul celui care îşi preţuieşte viaţa şi care e profund recunoscător pentru că e viu. Dar nu e locul şi nici timpul să vorbesc despre emoţiile patologice. Ci despre cele vii, care ţin de aproape toţi oamenii. Sunt Ana şi îmi petrec 90% din timp printre fiinţe din spectrul autist.

Mă emoţionează grija. Grija cuiva care mi‑a trimis Beznă vizibilă a lui Styron sperând să mă vindece definitiv de depresie şi‑apoi mi‑a spus că reacţia mea post-lectură a fost sadică. Grija celui al cărui nume am să‑l trec mereu sub tăcere pentru că e sinonim cu liniştea şi care mi‑a spus acum 15 minute că atacurile mele de panică sunt de fapt orgasme anxioase (manifestându‑se exclusiv şi concomitent în ambii genunchi). Grija bunului Liviu care cumpără Cola şi notează într‑un carneţel cu coperţi negre ce spune băieţelul meu autist de şase ani după 15.000 de ore de terapie care i‑au adus direct înţelepciunea. În măsura în care aceasta este reflectată de firele de păr alb care se ivesc tot mai des printre firele lui de păr auriu şi strălucitor. Mă emoţionează poezia şi, dintre poeţi, Mircea Ivănescu. Studiile despre autism mai mult ca orice, deoarece la rândul lor reflectă grija şi pasiunea nestinsă a unor tineri cercetători de a salva ce‑a mai rămas de salvat din vieţile noastre. Multe (nu atât de multe cărţi pe cât aş vrea) şi nenorocitele de vorbe pe care în locul în care îmi petrec cea mai mare parte a timpului le smulgem cu greu de la cei care trăiesc aparent printre, însă atât de departe de noi : Uite‑l pe mama! Ţine‑mă în braţe, nu mă vărsa pe jos! Nu mai fă verticale! Fă orizontal! Alina este o băiat. A! E! I! O!, orice vocală sau consoană care ţâşneşte mai devreme sau mai târziu prin buzele mute ale unui copil cu autism din centrul pe care l‑am înfiinţat în 2007 şi care mă conduce. Mă emoţionează copiii prietenilor mei şi norişorii roz, fiica mea minunată, Aria, care umblă pe vârfuri în unele dimineţi ca să nu mă trezească, Saşa, extraterestrul meu cu acte în regulă, care mi‑a spus cu mâna pe inimă că o să‑mi schimbe pampersul când va avea 20 şi ceva de ani, iar eu doar câteva luni. Caii albi şi paturile obosite. O femeie caldă şi bună care mă obligă să mănânc din respect pentru talentul ei culinar. Determinarea fratelui meu mă emoţionează din două în două cafele, iar ocaziile în care poetul John leagă mai mult de 20 de cuvinte, încă şi mai şi. Totuşi, sunt o fiinţă greu de emoţionat. Îmi dau seama acum. Fac parte din categoria celor cărora emoţiile li se predau pe cartonaşe laminate cam aşa:

Maria : Arată „fericit“!
Saşa : … (arată singurul cartonaş de pe masă)
Maria : Bravooooo, ai arătat „fericit“!
Maria : Cum e băiatul?
Saşa : …Fffferitist.
Maria : Nu ! Cum e băiatul? Fe‑ri…
Saşa : Feeeee… feri… ferigă.
Maria : Nu ! Arată „fericit“!
Saşa : … (arată singurul cartonaş de pe masă)
Maria : Bine! „Fericit“! Cum e băiatul?
Saşa : Cum e băiatul?

Discriminarea între emoţii vine după câteva zeci de ore de repetiţie. Şi vine doar în cazurile fericite.

Maria : Cum eşti tu?
Saşa : Bucuros!
Maria : Bravo. Eşti bucuros! De ce eşti bucuros?
Saşa : Pentru că am colţurile gurii în sus. ”


Bonus: Transformați-vă cartea într-un poem de 10 versuri.
alte versuri.
primele cadre dintr-un film despre linişte

dacă ar veni cineva
să bată încet din inimă
în spatele uşii
aş avea cel puţin pe cine să alung

dar uite că nu vine nimeni
copiii au trecut prin cameră mai devreme
mi-au vărsat cana de cafea
pe cearşaf

învelesc pata
îi aşez cealaltă pernă la cap.

featured photo by Karina Ciuruș