Cred că lumea, așa cum arată astăzi, la vârsta asta, seamănă în cele mai multe momente cu o paradă de gesturi, modă, demonstrații, chiar dacă tocmai astăzi, mai mult ca oricând, frumusețea e asociată cu autenticitatea, cu un fel de a fi. Poate sub greutatea orașului, a temerii de a nu te ridica la înălțimea așteptărilor sau alte traume colective întipărite în memoria societății, multe din tentativele de a fi aproape de frumusețe sunt strivite și atunci apare, în loc, o compensație prin tot felul de nesincerități defensive. Nudurile Irinei Gache vorbesc despre omul în lipsa măștilor sale (mai mult sau mai puțin ridicole), despre omul frumos, despre un fel de libertate de a fi, pe care uităm că o avem, cu sau fără haine. Libertate de care ne ferim, libertate care ne sperie, poate, pentru că nu toți suntem pregătiți pentru ea.

În afară de interviu, unde Irina ne vorbește despre proiectul Nude is NOT Rude, fotografie și frumusețea de care aminteam, Raluca Roșu, muză a Irinei, ne scrie, la rândul ei, un eseu, pe care îl găsiți în a doua parte a articolului, despre gesturile din spatele imaginilor și ce înseamnă să fii nud, de fapt.


 

1968975_orig1. Unde îi stă cel mai bine unui trup fără haine? Sunt priveliști care își caută nudul sau nuduri care caută un context?

Unui trup fără haine cred că cel mai bine îi stă în combinație cu o stare de spirit de o anumită frecvență, un joc între relaxare și catharsis. Mi se întâmplă destul de des să găsesc eu contextul și în priveliști și în nuduri. Nu prea le las să caute ele un context; ele deja au unul, eu doar îl găsesc și îl observ. Găsirea respectivă o asemăn foarte mult cu ideea de prezență pe care o experimentezi în stări de perfectă conștiență.

  1. Visual turn on & offs. Lucruri pe care nu te saturi să le privești și/sau la care nu suporți să te uiți.

Îmi place să mă uit la oameni, la obiecte, la priveliști, dar cumva în interiorul lor, să le privesc esența, încărcătura din spatele aparenței. Să privesc marea și valurile nu mă satur niciodată.

Îmi displace să privesc răutatea.

  1. Un loc în care ți-ar plăcea să faci fotografii nud, dar în care e puțin probabil să reușești.

Într-o biserică.

  1. Primul lucru pe care ti-l imaginezi daca inchizi ochii acum.

Un dans de umbre și lumini.

  1. În proiectul tău, Nude is NOT Rude, modele au fețele acoperite, însă expresivitatea trupului e suficientă, și, uneori, chiar mai mare decât ar putea să apară pe un chip. În descriere spui că proiectul este un manifest – cum a pornit manifestul, există ceva ce l-a declanșat?

Asta mă face să mă gândesc la intensitatea simțirii când ești privat de unul din simțuri și cred că ceva din asta se transmite și în fotografiile în care privitorului îi este ascunsă o parte.

În perioada când am început proiectul pozam eu ca model nud și asistam adesea la frustrările fotografiilor care primeau report pentru fotografiile nud de artă pe care le postau. Există confuzia asta constantă între nuditatea artistică și una pornografică. La asta s-au adăugat și observațiile comportamentelor oamenilor vis a vis de propriul trup și trupurile celorlalți, la rușinea cu care este întâmpinat corpul uman, toate complexele cu care ne luptăm. Mi-am dat seama cât de rari sunt oamenii împăcați cu imaginea propriului trup. Sunt de părere că trupul trebuie îngrijit. Eu una îl consider templul sufletului, dar îngrijirea înseamnă în primul rând a-l accepta așa cum este, a-l iubi și a-i sărbători unicitatea, nu a-l stigmatiza cu ofense și a-l chinui pentru a-l aduce la un nivel de “perfecțiune” dictat de moda momentului sau gusturile altora. Manifestul a pornit ca o încercare de a ajuta oamenii să privească un trup altfel decât e marea majoritate obișnuită, o provocare de a-și pune niște întrebări menite să îi ajute în a pătrunde dincolo de aparențe.

  1. Ce nu ar trebui să lipsească din soundtrackul zilei de azi?

Muzica clasică.

  1. Cum ai defini nuditatea ca stare de spirit?

Sinceritatea față de tine însuți în cea mai pură formă.

  1. Totuși, mi-e imposibil să nu mă gândesc că nu ar putea apărea momente ciudate atunci când fotografiezi nud, dacă nu există o legatură vie între fotograf și model sau un anumit fel de a fi al modelului/fotografului care să nu pună probleme. Tu îți alegi modelele sau modelele te aleg pe tine?

Cred că momentele ciudate au fost cele când am făcut fotografii afară și trebuia să avem grijă să nu vadă alți oameni care ar putea chema poliția, dar nu s-a întâmplat niciodată asta. Un shooting pentru Nude is NOT Rude se desfășoară foarte rapid, e vorba de 5-10 minute și vibrația pe care o transmit modelului nu este niciodată una cu încărcătură erotică, ci una de observație artistico-anatomică, deci nu m-am lovit niciodată de momente ciudate. Cât despre modele, pe unele le-am găsit eu și altele m-au găsit pe mine, dar există un proces de alegere personal, fiindcă trebuie să fie persoane cu care să știu că pot să lucrez, cu care să mă pot conecta pentru a reda ce vreau să transmit. Aici intervine acel proces de selecție personal.

  1. O imagine care ți-a ramas întipărită în minte dintr-un film.

Twin Peaks – cameră cu draperia roșie și podeaua cu model alb-negru.

4640514_orig 6538059_orig 8851826_orig 9863096_origtumblr_n8smh6oPeD1szbqp9o1_1280


Mi-am ascuns trupul aproape toată viața. Astăzi doar mă ascund. Pe Irina am cunoscut-o vara trecută. V. mi-a spus: vreau să pozăm pentru proiectul Oral Fixation. Împreună. Se vedea lângă niște cireșe în părul meu pubian. Prima mea fotografie nud care a fost făcută publică a fost un full frontal, cu cireșe și V. Fără cap, fără sâni, fără trunchi, aproape fără picioare. M-am dezbrăcat în fața Irinei cu ușurință. Deja nu mai mi-era teamă să mă dezbrac în fața nimănui și aparatul de fotografiat nu mă stânjenea în niciun fel. Nu ne-am limitat la acel cadru. Ne-a fotografiat pe mine și pe V. până la epuizare, apoi doar pe mine într-un halat straniu cu motive orientale și un body de mătase cu dantelă. În după-amiaza aceea singurul nud a fost acel full frontal, în rest îi apărusem Irinei îmbrăcată în mătăsurile aduse special pentru București, dar mai ales pentru V. Mi-a plăcut Irina și probabil am vrut să o impresionez. Așa că i-am pozat îmbrăcată în cele mai frumoase haine. Irina este un fotograf tăcut. Fără indicații inutile, fără cadre sau poziții căutate. Între tine și ea: aparatul de fotografiat, lentila, nu cuvintele. Au trecut jumătate de an de atunci și Irina spune că îi sunt muză. Momentan, doar ei i-am pozat nud (cu o singură excepție, pe care nu o voi dezvălui aici), aproape fără să fie nevoie să mi-o ceară.

Într-o zi din august m-am îmbrăcat în maieul preferat, dantelă și mătase albă, o fustă fucshia scurtă și strâmtă, ciorapi până la genunchi și sandale roz cu sclipici. Părul îmi fusese dat pe spate de V. Machiajul mi s-a scurs aproape firesc, rimelul mai ales, atunci când Irina turna apă pe mine, ca într-un ritual de purificare, în timp ce mă fotografia în fața unui magazin cu obiecte bisericești din Obor. Îmi îndepărta bretelele cu grijă. Atunci când dezbraci pe cineva, deschizi abisuri nemaiîntâlnite și aștepți atent și precaut să apară răbufniri. Întâlnirile cu Irina nu sunt niciodată unilaterale, cu sau fără camera de fotografiat. Astăzi mă dezbrac fără ca ea să spună un cuvânt. Ascultăm Lynch sau Manson și totul merge de la sine.

M-am imaginat înghesuindu-mă în cadrele Irinei înainte să o cunosc, dar cred că nu i-am spus niciodată asta. Frumusețea dezgolirii, multiplicitatea trupurilor și atitudinilor, identitatea ascunsă sau revelată a fiecăruia dintre cei fotografiați, culorile sau absența lor, naturalețea și spontaneitatea, subtilitatea, nude is not rude.

Irina își preferă imaginile în alb și negru, însă atunci când vede culori se întâmplă aproape același lucru: așa-zisele modele încetează să îi fie simple modele, așa-zisele cadre statice se mișcă rapid, ca un vârtej, dacă știi cum să le privești. Lumina îi este vitală, mai ales pentru toate momentele de coborâre în inconștient; freudian, jungian, nu e loc de astfel de dezbateri aici. Se spune că Freud nu a înțeles ce are de-a face suprarealismul cu teoria sa psihanalitică, chiar și după ce ar fi văzut un tablou de-al lui Dali. Legătura acum pare evidentă, dar sunt atâtea zile în care mi-aș dori ca Freud sau Jung să îi poată privi și imaginile Irinei.

Între mine și Irina se deschide mereu o punte către ceva, fiecare vine cu proiecțiile ei, bineînțeles, însă proiecțiile noastre se întâlneau atât de des încât la început mă speriam. Regresăm împreună, ne zbatem și orbecăim, așezăm lumini orbitoare și ieșim la suprafață de fiecare dată. Parcurgem etapele ca la carte și niciodată un sân dezvelit nu este doar o bucată de țesut sau un obiect de privit, este în primul rând un gest, iar fotografiile devin rememorări constante ale gesturilor noastre. Deși gesturile Irinei nu apar în imaginea finală, întregul proces e impregnat și de gesturile ei. De aceea poate aleg să îi privesc la nesfârșit autoportretele, care mă dezarmează de fiecare dată. Crud, visceral, sentimental și rece în același timp, teluric și mereu cu un ochi ațintit către o formă sau alta de sacralitate. Pășind pe vârfuri, dar niciodată pe ascuns, Irina Gache descoperă și vindecă răni pe care nu am îndrăzni să le privim ca fiind ale noastre. Câteodată, cu toate hainele și scuturile pe mine, mă trezesc pozându-i nud; și astfel cortina se deschide, reflectorul mă țintuiește cu lumina sa precisă și nemiloasă și nu pot să-i zic decât: Ce bine, aici nu mai e loc de rușine.

Raluca Roșu

10959100_939735692704281_1541135056_o 10965177_939735716037612_1282788013_o 10969117_939735699370947_24114301_o 10969333_939735702704280_2087899387_o 10969414_939735696037614_440226187_o

 

Găsiți proiectele fotografice ale Irinei aici, printre care și mult mai multe din Nude is NOT Rude

Pe Raluca Roșu o găsiți aici, cu eseuri personale aici, cu Vederi din Obor aici și pe How Hip Is This