Mormântul meu

Chiar lângă Malaga, California,
pierdut prin ciorchinele de parcări de tiruri
e un petic micuț și neîngrijit
de pământ și buruieni și o piatră
cu numele meu pe ea, scris greșit,
iar sub piatră e pământ, prund,
iar pământ, pietre, apoi o sută
și unul de elemente diferite
îmbrățișându-se în toate felurile
pe care și le pot imagina încât uneori
îmi amintesc de pozele alea
văzute când eram copil și care eram sigur
că erau mai scumpe și excitante
și nu însemnau nimic. Mai sunt
peste o mie de capace de bere
strânse de un fiu de-al meu până când
a calculat că niciodată nu va putea
ajunge la un milion și s-a lăsat. (S-a lăsat
de strâns, nu de băut.) Un document
e aici, etichetat ceremonios
“Ultima Mea Voință & Testament.” Soră-mea
îl ura așa de tare că l-a aruncat în
groapa goală și a cerut să fie
îngropat dedesubt. Nici o speranță prostească
de-a mea nu-i aici, nici una nu era adevărată
și puternică, speranța că cei săraci
ieșeau din căsuțele lor de carton
și ne transformau liderii, că steagurile noastre
plângeau lacrimi policolore până se făceau
toate numai steaguri de capitulare.
Am mai sperat și s-o văd pe mama
alergătoare pe distanțe lungi, pe frate-meu
dăruindu-și banii copiilor din Chicago
Și luând drumurile, fără griji, fără pălărie,
căutând o treabă pe măsura unui om.
Am visat că prietenii mei renunță la minciună
și respirația lor prinde mireasma
ierbii proaspăt cosite, și că ajungeam
să fiu un om mergând fără griji
prin ploaie, cu părul încâlcit, cu răspunsul
unic al râsului din toți rărunchii păstrat
pentru întâlnirea mea cu Dumnezeu, un râs de care
nu mai am nevoie. Nici măcar un coșmar
nu-i aici, nici ochii mei care au văzut
cum te ridici noaptea desculță și ieși,
și pleci de lângă mine, și urechile mele care au auzit
cum te întorci dintr-odată, cu gura având gust de
apă rece. Nici măcar fruntea mea
nu-i aici, în spatele căreia am complotat
răsturnarea republicii ăsteia a noastră
având drept armă refuzul de a șterge.
Jurnalele mele nu-s aici, mâna mea dreaptă
care le-a scris, talia mea care s-a căznit
împotriva atât de multor curele de piele și curele
de pânză care au cedat în cele din urmă.
Picioarele mele enorme care m-au purtat nevătămat
prin treizeci de orașe, limba mea
care ți-a mângâiat și ți-a tot mângâiat obrazul
aspră până ai spus, “Pisică”. Poemele mele,
minciunile mele, puținele promisiuni ținute, dragostea mea
pentru lumina dimineții și amurg, dragostea mea
pentru femei și pentru copiii femeilor,
steaua mea fixă și steaua pe care am purtat-o
douăzeci și șapte de ani. Nimic din mine
nu-i aici pentru că asta nu-i casa mea,
ăsta nu-i scaunul șoferului din mașina mea
nici memoria cuiva care m-a iubit
nici sala de clasă îndepărtată în care am
adormit și am visat mielul. Ăsta
e pământ, o groapă plină de pământ, piatră
care spune întoarce-te la piatră, un gard rupt
care aiurează Intrarea Interzisă, aer peste nimic,
aer care nu-și poate imagina dulcile îndatoriri
ale florilor sălbatice și ierburilor, e ceva ieftin,
obișnuit, grosolan, pe lângă care treci
zi de zi în mașină fără vreun gând,
ăsta-i un mormânt obișnuit.

Traducere din limba engleză de Radu Vancu