rubricavancu19 decembrie [2013]. De fapt, nu-i adevărat că nu mai pot să scriu poezie. Pot – dacă a scrie înseamnă să bibilești imagini în coca lipicioasă a unui discurs sentimental. Însă mi-ar ieși texte ca-n Frânghia înflorită sau ca-n Sebastian în vis. Și nu vreau să repet ce scrie acolo & cum scrie acolo. Alea sunt, cum se zice azi, proiecte încheiate. (Scriitorii nu mai scriu cărți, ci au proiecte; de asemenea, muzicienii nu mai compun, ci au proiecte. Până și femeile nu-și mai iau bărbați, ci proiecte. Iar în locul în care trebuia să avem sufletul se agită, mai mult ca sigur, un proiect. Un proiect de suflet, sau măcar de suflețel. Mai degrabă decât simulacru, lumea asta-i un proiect, Baudrillard dragă. Un proiect plin de zgomot & furie, povestit de proiectul unui idiot, însemnând exact proiectul unui nimic.)

Or, asta mă sâcâie pe mine – că n-am proiect. Fie și unul în care să-ncremenesc, vorba lui Liiceanu. Scriitorul trebuie să aibă lucrul lui de lungă durată, zice Flaubert – adică proiectul lui pe termen mediu și lung, în terminologia de lemn de azi. Ei bine, nu-l am. Mi-aș fi dat proiectul unei mâini să-l pot avea, așa cum zicea cineva că și-ar fi dat o mână să poată scrie Levantul. Însă, deocamdată, nu-l găsesc. Și, tot tresărind, tot așteptând, îmi țin inima în proiectul unui infern – și disper.

Sigur, există varianta antifrastică – să-ți faci proiect din lipsa proiectului. Să scrii aparent la întâmplare, clamând mereu lipsa proiectului, a coerenței, a justificării. Să infirmi strălucitor, cu fiecare poem, clamațiunea. Scrisul tău să afirme ceea ce el însuși infirmă. Încât să reiasă în final că proiectul tău e să demonstrezi coerența poeziei chiar și în absența proiectului. Că totul se leagă, chiar și când nu se leagă; că it coheres all right / even if my notes do not cohere, cum spune Pound în Canto CXVI.

Însă și asta s-a făcut; ba chiar la nivelul ăla ultim al excelenței – în fond, poezia lui Mircea Ivănescu e un uriaș disclaimer pentru ea însăși. Pe cât de uriaș, pe atât de păcălicios; fiindcă, tot scriind că n-are rost să scrie (dar publicând vreo cincisprezece volume rubensiene), tot deplângând minciuna literaturii (din textele lui atât de adevărate), tot invocând varii deficiențe & slăbiciuni proprii (dar comportându-se în fond ca un poet puternic – în sensul lui Bloom, desigur), ajunge să

20 decembrie [2013]. M-am întrerupt ieri fiindcă, în plină frază gongorică, m-a sunat curierul de la Atlassib – îmi aducea exemplarele de autor din Mistica poeziei. Nu găsea blocul, rătăcit prin hățișul de străduțe din dosul bulevardului Mihai Viteazu. Era pe undeva pe lângă centrala olandeză, complet dezorientat. Așa că am coborât, l-am sunat de jos și ne-am nimerit, până la urmă.

Iar apoi, după ce-am răsfoit repejor cartea asta (parcă totuși mai OK decât o judecasem eu înainte), am plecat în trombă spre biblioteca Astra, unde aveam lansarea numărului Șaguna al Transilvaniei. Apoi, la WeltKultur, unde era o triplă lansare: a Cântecelor vis, a Kristei Szöcs și a ultimelor două numere din Zona nouă. A ieșit chiar mai bine decât mă așteptam, s-a vorbit mult despre poezie, Vlad Pojoga i-a pus pe mai toți zoniștii să citească, încât în cele din urmă aerul prinsese fosforescența aia. A venit și Ovidiu Simion, taman din Făgăraș – citise pe blogul meu despre lansare, și nu putea să rateze chestiunea legată de Berryman – el fiind poate cel mai mare împătimit de Berryman pe care l-am cunoscut, în afară de Mircea Ivănescu. A și tradus, de altfel, câteva Cântece vis (el le-a denumit Cântece onirice, poate după traducerea italiană, Canti onirici). I-au plăcut mult poemele Kristei, după fiecare întorcea capul spre mine și-mi șoptea: „Excelent! E foarte bună”. Și, firește, chiar era.

Acum, pas de mai continuă fraza gongorică. Am recitit-o, știu ce voiam să spun, dar cred că nu mai are rost – se înțelege foarte bine și așa. Și apoi, cum să închei mai bine o discuție despre lipsa de proiect decât printr-o frază amputată?

O frază amputată. Da, cam despre asta-i vorba. Despre fraza amputată care e creierul meu de vreo doi ani încoace. Și, cum se întâmplă frecvent la amputați, fragmentul absent doare. Mai tare chiar decât ciotul rămas. Cam așa-i și la mine: ciotul de creier se bucură și dă din coadă; abia fragmentul absent doare, neuronii nenăscuți încă, ale căror tristețe & melancolie ard ca acidul.