rubricavancu


27 ianuarie [2013]. Recitesc, pe sărite și deseori cu entuziasm, din antologia Oxford de poezie latino-americană. Una dintre marile lecții pe care cred că le putem învăța de la poeții lor e reabilitarea poeziei politice. La noi, conceptul de poezie politică a fost ruinat din cauza acaparării lui de către poeții sicofanți de varii înzestrări, de la truculentul Adrian Păunescu la ridicol-oribilul Vadim Tudor. Însă, în înțelesul ei originar, poezia politică nu are a face cu servilismul versificat al sicofanților, ci, cu totul dimpotrivă, vine dinspre marginali, dinspre cei care refuză intrarea în sistem – și aduce cu sine toată puritatea revoltei & compasiunii. Fiindcă poezia politică nu e nici doar revoltă (ar fi atunci numai poezie anarhistă), nici doar compasiune (deoarece compasiunea fără acțiune e perfect inutilă, de nu chiar ușor ipocrită); ea conaturează revolta & compasiunea într-un discurs care e în același timp solitar & solidar. De unde și forța lui paradoxală (întrucât se alimentează din reacția celor slabi).

28 ianuarie [2013]. Ieri, după ce am scris rândurile astea ușor emo despre poezie & revoltă & compasiune, am plecat cu Cami & Sebastian la săniuș. Am urcat la Păltiniș, pe cel mai lung derdeluș pe care m-am dat cu sania în viața mea, și am zburat pe sanie cu Sebastian până ne-au lăcrimat ochii. Sigur că totul era acolo sus leșinător de frumos, dărâmător de kitsch (Dumnezeu e cel mai puternic artist kitsch ever) (a, să nu uit: și omul, nu natura, e capodopera lui kitsch), așa încât n-aveai cum să nu te gândești la poezie. Și mi-am luat imediat seama: dar de ce să te gândești aici la poezie? Chiar și aici, adică? Cei care trăiesc aici, la înălțime, nu sunt poeți (tocmai fiindcă sunt la înălțime, literal și în toate sensurile); abia când ajung jos, în oraș, printre ceilalți oameni, bietele ființe ajung poeți. (Sau când revin de jos aici.) Nu în Rășinari a ajuns Cioran minunatul poet mizantrop & arhisentimental ce e, ci la Sibiu. Nu clash-ul cu natura, ci cel cu omul ne face poeți. (Încât în societățile neașezate e aproape imposibil să nu fii poet. De asta românul & latino-americanul sunt născuți poeți.) Iată un gând numai bun să-ți umple inima cu un tonic cinism, în vreme ce urci panta, trăgându-l pe Sebastian în susul pantei de o copleșitoare măreție kitsch.

29 ianuarie [2013]. Pată brună – mai mică, mai cochetă, dar suficientă pentru un atac de ipohondrie de o, cum altfel, copleșitoare măreție kitsch.

30 ianuarie [2013]. Țvetaeva către Rilke, în 12 mai 1926: „Rainer, le bonheur, le ravissement le plus pur, le front contre le front du chien, les yeux dans ses yeux, et le chien étonné, déconcerté, flatté (ce genre de choses n’arrive pas tous les jours!) qui gronde. Alors, on lui ferme la gueule des deux mains – il serait capable de mordre, de simple émotion! – et l’on embrasse. À perdre haleine”.

Și-ți amintești violent de noaptea aia de acum șapte-opt ani când te plimbai prin Cisnădie, după două sau trei zile de băut suicidar, și în piața centrală din fața primăriei te-ai apropiat de câinele care te privea cu ochii lui tata, ai îngenuncheat lângă el, i-ai luat capul în palme și l-ai sărutat pe ochi, el a încremenit așa, de spaimă sau de surpriză sau știind, și ați rămas așa o vreme nedefinită în ploaia care cădea cum cad toate ploile peste oamenii și câinii care fraternizează – îmbibată, adică, până în fiecare picătură de o nesimțire tipic și profund umană.

3 februarie [2013]. Tot Țvetaeva, tot către Rilke, tot despre câini: „le premier chien que tu caresseras après cette lettre, ce sera moi. Regarde bien quels yeux il fait.”

De la epistolarul lui Brumaru încoace n-am mai simțit așa o poftă de scris cum îmi dă epistolarul ăsta tripartit Rilke-Țvetaeva-Pasternak. Cred c-ar curarisi orice poet suferind de manque d’inspiration. (Ce-i drept, îți dă poftă să scrii mai degrabă scrisori decât poeme – dar nici ăsta nu-i un lucru chiar atât de rău, la urma urmei. Pentru un tip care crede că poezia e un gen al biograficului (mă rog, genul lui ultim), epistolarul & jurnalul sunt the next best thing. Deci – biografizați, biografizați…, tot rămâne ceva.)

4 februarie [2013]. Sebastian, cu febră mare azi-noapte. Înainte să adoarmă, vorbea repede și fără suită, într-un semidelir care-ți rupea inima. M-am întins pe pat, lângă el, și-mi spune deodată: „Nu-nchide ochii, tati”. „De ce?”, l-am întrebat uimit. „Dacă-i închizi, o să visezi imediat. Și o să visezi urât”. „Nu-i adevărat, eu visez frumos”, am zis cam fără convingere. „Dă-mi mie visele tale!”, mi-a zis, cu fervoarea cu care cere jucării Lego în Carrefour. „Eu visez urât”, a spus apoi resemnat. L-am asigurat că, dacă adoarme, o să-i viseze pe Lightning McQueen și Tom Mater, mașinuțele lui favorite din Cars. Și a adormit de îndată ce am încheiat promisiunea.

După unu jumătate noaptea, a sărit în capul oaselor: „Tati, tati, am visat din Cars!”. Aproape că lumina de bucurie pe întuneric. „Erau și Fulger, și Bucșă (așa le spune el lui McQueen și Mater), și se plimbau prin Valea Radiator; era și trenulețul Chuggington cu ei!”. Și, după ce mi-a rezumat visul, de o feerie mașinistă plină de culoare & goală de sens, a conchis: „Vezi, creierul tău i-a spus creierului meu ce să viseze!”. Apoi m-a întrebat îngrijorat: „Tu ai visat urât?”.

Nu, tati, n-am visat urât. Pentru că și creierul tău i-a spus creierului meu ce să viseze. Ca întotdeauna din 15 mai 2009 încoace.


Citiți și:
Radu Vancu. Pagini din jurnal (I)
Radu Vancu. Pagini din jurnal (III)