rubricavancu

16 mai [2013]. Am uitat să notez asta ieri: pe la șapte dimineața, de cum l-am așezat pe oliță, Sebastian m-a întrebat, cu ochișorii cârpiți de somn strălucind de speranță: „Tati, știi ce-am visat azi noapte? Am visat că era ziua mea și că mi-ați adus cadou un joc Lego cu excavator”. Și, firește, era ziua lui și îi cumpăraserăm un joc Lego cu excavator, încă de acum o săptămână. Sincronicități, desigur, dragă Carl Gustav. Dac-am uitat s-o notez ieri aici, e pentru că sincronicitățile lui sunt atât de frecvente, încât aproape că nu mă mai miră.

Și apropo de Carl Gustav, azi dimineață, adică acum vreo jumătate de oră, mi-a spus: „Dacă ai o problemă, întreabă-mă care e” – ceea ce mi s-a părut o excelentă definiție a psihanalizei.

Plec în două ore spre București, iar de acolo mâine dimineață zbor la Salonic, la ceea ce se cheamă The Trans-Balkan Poetry Festival. I-am scris lui Vasilis Amanatidis, poetul grec cunoscut acum trei ani la Sofia, trăitor în Salonic, sper să ne vedem și să-mi vorbească iar iluminat despre tandrețe & despre posibilitatea iubirii gay în capitala greacă a fundamentalismului ortodox, cum spunea el c-ar fi Salonicul. (Vasilis aveam cam patruzeci de ani în 2010, la Sofia; prin ’90 le mărturisise părinților că e gay – și tot de atunci ei rupseseră orice legătură cu el. Povestindu-mi asta după douăzeci de ani, încă se crispa de durere, suferința-i țâșnea de sub expresia reținută a feței măslinii & hollywoodiene ca sângele prin tifon. Nu-i gay deloc să fii gay în Salonic, pare-se. Nu l-am întrebat atunci de ce nu se mută în Atena, mult mai permisivă & gay friendly, mi s-a părut evident c-a rămas în Salonic sperând & așteptând o împăcare cu părinții. Și, după douăzeci de ani de așteptare în infernul ăla, încă spera, încă aștepta. Își ținea, literal, inima în infern și nu dispera. Dacă nici asta nu-i iubire, & credință, atunci nu știu ce mai e.)

21 mai [2013]. Și l-am văzut pe Vasilis – pe fugă, fiindcă și el, și eu eram măcelăriți de programele cazone ale târgului de carte de la Salonic (el), festivalului de poezie (eu). După deschiderea oficială, cu primar și tot tacâmul oficialoid, mă întrebam cum o să dau de el de vreme ce n-aveam telefonul lui, mă îndreptam resemnat spre ieșire – și l-am văzut, citea puradeilor greci dintr-o carte pentru copii. Era parcă mai expresiv decât îl știam, cu ochii ăia imenși și vulnerați pe fața de Leonidas, o fetiță își așezase capul pe umărul lui și asculta în transă, copilașii ceilalți se strânseseră ciopor în jurul lui, am ascultat și eu glasul lui musculos și muzical, răpit în duh ca și ei, până la sfârșit. Când a venit spre mine, am putut vedea că pupilele-i erau dilatate – și mi-a spus că e terifiat de copii, îl îngrozesc, și a făcut tot ce-i stătea în puteri ca să nu-l sfâșie.

Grecoaicele din Salonic sunt mai puțin urâte decât cele din Atena, sunt iertate de scurtimea aia aproape neverosimilă a picioarelor, însă tot au conformația bizară & asimetrică a șoldurilor răsucite violent înspre înafară. Și fețele le sunt mai puțin mediteraneene, nici nu le-ai bănui de grecoaice (și, din câte am putut să-mi dau seama, nici nu se consideră prea bucuros grecoaice). Splendid, în schimb, țărmul mării, cu bulevardul Nike urmând linia golfului Thermaic, de la Turnul Alb din centrul orașului până departe, la niște terase albe pe care n-am ajuns. Camera de hotel dădea înspre mare, chiar lângă Turnul Alb – am scos scaunul de răchită pe balcon și priveam marea, citind din când în când din Onetti, ale cărui povestiri cam rău traduse vorbeau despre altă mare (dar cam despre aceleași vieți, mi se părea), lăsând apoi cartea pe piept și citind direct din mare, care câteodată părea o traducere foarte bună a altceva. Sau chiar a altcuiva.

Câțiva poeți remarcabili la Salonic: grecul Manolis Pratikakis, un post-ginsbergian de șaptezeci de ani, turcul Metin Cenghiz (care mi-a vorbit frumos despre Gökcenur și Efe Duyan; iar scrisul lui chiar seamănă un pic cu al lui Gökce, hipersentimental & acut), slovena Ana Pepelnik, croatul Milos Đurđević, macedoneanul Zoran Anchevski. Într-o plimbare pe dig, Ana Pepelnik mi-a vorbit entuziast și en expert despre literatura română. Am întrebat-o uimit de unde știe atâtea. Mi-a răspuns că a tradus prin 2006-7 poemul lui Claudiu Black Butterfly și i-a plăcut atât de tare, încât a căutat apoi tot ce a putut găsi legat de literatura română. It coheres all right, e’en when my notes do not cohere, vorba lui Pound.

Când am plecat din București spre aeroportul Otopeni, am împărțit taxiul cu Claudiu și Alexandra până pe strada Cercului, de acolo am continuat singur. După ce mi-am luat rămas bun de la ei și am închis portiera, taxiul a luat curba – și m-am trezit pe strada Spătarului, unde se născuse și locuise Mircea Ivănescu, și apoi s-au desfoliat în cascadă toate celelalte străzi despre care-mi vorbea ore în șir: Franzelari (despre care Matei Călinescu a scris un frumos poem ivănescian, publicat în antologia din poezia lui M.I. îngrijită de el la Polirom acum zece ani), Armenească, Toamnei, Silvestru, Icoanei, toate pline de verdeață și de lumina pe care o recunoșteam bine din poveștile lui. Mă rugase insistent să trec prin zona aia și să-i povestesc cum arată acum. N-am apucat niciodată s-o fac, așa că-l încredințez aici că e exact așa cum mi-o povestea: toată numai lumină & interbelic. (Dar vede asta acum foarte bine și singur de acolo de sus, de lângă Steaua Câinelui, unde pune o bază cu Matei C.) Apoi, ajuns în Salonic, la prima mea lectură din festival am scos din rucsac Frânghia înflorită – și din ea a căzut poza mea cu M.I. din 2004, în care ciocnim pahare cu lichide transparente, numai lumină & interbelic – și totul s-a făcut coerent.


Citiți și:
Radu Vancu. Pagini din jurnal (I)
Radu Vancu. Pagini din jurnal (II)