rubricavancu3 octombrie [2012]. În sfârșit, prima zi după atâta vreme în care aș fi putut cuteza să îndrăznesc să am curajul să sper că voi ajunge să scriu dacă nu un poem întreg, atunci măcar o jumătate, un sfert, două versuri, un fragmențel de imagine, ceva acolo, o attosecundă de poezie care să inerveze cadavrul umflat al eului meu poetic și să-i dea, pentru exact acea attosecundă, iluzia vieții. După ce a plecat Cami la slujbă, m-am jucat vreo două ore cu Sebastian, apoi a venit soacră-mea și l-a luat la ea. Cum am închis ușa în urma lor, m-am repezit ca un junkie în sevraj la laptop, mi-am pus căștile, am deschis Youtube-ul – și, în loc să scriu, m-am trezit peste o oră că ascultam în buclă Cranberries, Ode to My Family, gândindu-mă cu obrajii umezi la tata, se fac în 1 noiembrie cinșpe ani de la dimineața aia fatală, iar eu nu știu dacă am fost în total de cinci ori la cimitir în deceniul acesta jumate. Ultima dată am fost în 23 iulie 2011, după înmormântarea lui Mircea Ivănescu, am așteptat împreună cu Ana Dragu și Marin Mălaicu-Hondrari până a plecat toată lumea și i-am turnat pe mormânt sticla de votcă, așa cum ne ceruse de atâtea ori dragul de M.I. Ana a lăsat sticla la căpătâiul mormântului, am dat să plecăm, Marin m-a întrebat dacă tata e înmormântat prin apropiere, i-am spus că nu mai știu exact locul și a propus să mergem să-l căutăm. L-am găsit destul de repede, era năpădit de ierburi înalte, mi s-a făcut un pic rău și le-am spus să plecăm, însă Marin m-a privit în ochi și mi-a spus că am putea să curățăm mormântul în doi timpi și trei mișcări, dacă am vrea. Și a început să smulgă bălăriile. M-am pus și eu pe smuls, ieșeau destul de greu, până am terminat noi Ana a împletit o coroniță și i-a pus-o pe cruce. După ce am plecat din cimitir, n-am mai vorbit nici unul.

Acum, mormântul lui e fără îndoială tot sufocat de buruieni. Iar eu o ascult pe Dolores O’Riordan și mă emoționez bigot, în loc să mă duc să le smulg și să fac ce trebuie făcut. Chiar, ce trebuie făcut? Păi, ar trebui întâi de toate să găsesc pe cineva care știe ce trebuie făcut. Să-l caut cu lumânarea prin Piața Mare, nu să aștept să-mi bată la ușă în vreme ce eu ascult Cranberries și Radiohead (da, am trecut la Thom Yorke acum) și fac ce fac și tot la tata ajung, bâjbâind prin noaptea lăptoasă din creierul meu așa cum orbii bâjbâie prin luminiscența lăptoasă care e lumea lor. Și uite așa se duce naibii o dimineață din care sperai să storci miligramul de uraniu al poeziei – așa, adică tot bâjbâind, tot ascultând (Radiohead, apoi Anna Ternheim – pe care Ana Dragu mi-a revelat-o – Ana, care, la mormântul lui tata, a făcut o coroniță – tata, tata…).

4 octombrie. Constat în jurnalul lui Mircea Cărtărescu că prima lui mașină se numea tot Suzy, și fusese botezată astfel de Ioana; a noastră se numește Suzy, prescurtare quasi-inevitabilă de la Suzuki administrată încă din prima zi de Camelia – al cărei nume mijlociu e tot Ioana. Însă Suzy a noastră e roșie, a lui Mircea era crem, apoi Mircea și-a făcut carnet de șofer, pe când eu nu, și, în fine, mai există o diferență nesemnificativă – Mircea e un scriitor minunat, pe când eu sunt doar un bovaric care se visează scriitor așa cum maimuța visează că într-o zi se va da jos din copac și se va face Isadora Duncan.

Deși, ca să fiu sincer, ieri am crezut c-o să fiu iar poet. Am scris trei versuri (literalmente trei) într-un document Word nou-nouț, și parc-aș fi luat cocaină – m-am simțit instantaneu insuperabil de inteligent, vedeam pe dreptunghiul bidimensional al laptopului desfășurarea tridimensională a viitoarei cărți de poeme, știam cu precizia clarviziunii ce am de făcut și cum o să fac, iar înainte să adorm am recapitulat secvențele următoare din carte, pe care o vedeam desfășurându-se cinematografic dincoace de pleoape, proiectată pe cortinele lor de pieliță sângerie. Firește că azi, la trezire, nu-mi aminteam nimic din mișcările proxime ale scriptului cărții – însă asta nu m-a întristat deloc, dimpotrivă, sunt cum nu se poate mai bucuros că bietul meu creier a avut reacția asta violentă la poezie – ca un junkie în sevraj, cum spuneam ieri, dar căruia i s-a dat în sfârșit doza mântuitoare. E viu, bietul de el, e viu, și, hrănit și supravegheat cum se cade, ar putea ajunge iar nu doar alive, ci alive and kicking. Mi-e doar puțin teamă că, dacă aș scrie dintr-un foc douăzeci de versuri, ar putea să reacționeze ca la o overdose. Însă parcă tot e preferabil overdose-ul overdoze-ului de până acum. (Ah, creierașule, cu ce avânt nou, cu ce stahanoviste expectații te trezești, dacă nici măcar de patetisme într-atât de ridicole nu te temi!)

Lui Claudiu i-a apărut la Viena, la editura Korrespondenzen, o antologie numită Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen. Am văzut .pdf-ul, e o selecție foarte OK (a lui Claudiu însuși), iar traducere curată (a lui Georg Aescht). E un lucru cum nu se poate mai bun, nu numai pentru Claudiu, dar pentru toată poezia română recentă, care nu-și putea găsi un ambasador mai potrivit. Aș ciocni entuziast cu Claudiu un pahar de șampanie pentru copii (alcoolul, dragul & blestematul de el, nu-l mai frecventez din 13 aprilie 2009. Și carnea zău că nu-i deloc tristă, chiar dacă știe bine că și-a băut toate alcoolurile).