rubricavancu5 decembrie [2012]. Am fost acum câteva zile la Craiova, cu Dragoș. Ne invitase Nicolae Coande. După lectură, Ionel Ciupureanu mi l-a prezentat pe poetul Alexandru Ioan, un fel de Tolstoi mai masiv, în salopetă de blugi, trăitor la Găești, unde ar fi scris vreo patruzeci de cărți, dintre care a publicat vreo două-trei. L-am ascultat citind, e într-adevăr un poet bizar, un Blake de Găești altoit cu Liviu Ioan Stoiciu, incontinent & confuz, dar resorbit complet în ce scrie. Se vede limpede că pentru el poezia e unica justificare, crede în ea cum cred marii mistici în El (sau, poate, mai exact ar fi să spun: cum crede El în marii mistici pe care-i creează incontinenți & confuzi & febricitați precum poemele lui Alexandru Ioan). Un tip care crede cu pasiunea asta mistică în poezie aproape că nici nu mai are nevoie să scrie poezie bună – indiferent de calitatea textelor, el va crede, iar credința va lucra în el, își va face nesmintit treaba (așa cum își face nesmintit treaba și în băbuța care, fie că citește textele geniale ale lui Pavel, fie că mișcă mărunt din buze urmărind cu degetul o broșură stupidă a BOR împotriva Bisericii Catolice, e irigată de același fluid pur din jurul Tronului Său). Față de asemenea credință, noi, ceilalți, suntem niște farisei.

Nici măcar Mircea Ivănescu n-a crezut până la capăt. La câțiva ani după moartea Doamnei Stela, adică prin 2002-2003, credința în poezie i-a pierit. Iar credința mea slabă se vede din faptul că nici măcar nu-l condamn pentru asta. Un mistic al poeziei l-ar fi blamat; eu nu pot s-o fac – fiindcă știu. Știu ce preț a plătit și – ei, da – știu că nici măcar poezia genială nu justifică un asemenea preț.

Spus scurt: cred că oamenii sunt mai importanți decât poezia.

S-ar putea ca asta să fie limita mea ca scriitor. Mă mai liniștește doar gândul că au crezut-o și alții cu adevărat mari. Mircea Ivănescu, de exemplu. Sau Mircea Cărtărescu, care-mi scria de curând într-un e-mail o filipică la adresa credinței în poezie ca simptom al provincialismului absolut. Sau Eminescu, de pildă, care pentru căsătoria cu Veronica ar fi fost dispus să lase baltă scrisul. Sau Tolstoi, care chiar l-a lăsat.

Ca să nu fiu greșit înțeles, reformulez – ar fi trebuit să spun din capul locului așa: nu cred că poezia e mai importantă decât oamenii, ba chiar dimpotrivă. Dar e ca și sigur că e mai importantă decât mine.

17 decembrie [2012]. E trei și jumătate dimineața și mă tot zvârcolesc în camera de lângă bucătărie. Citesc poeți sârbi din antologia făcută de Aleksandar Stoicovici, Malul albastru, și, cu excepția lui Milorad Pavič (despre care nici nu știam că a fost și poet) și a Anei Ristović, nu-mi place cu adevărat nici unul. Apoi, dau să urc scara spre dormitor și agăț cu mâna dreaptă, oarecum somnambulic, antologia cu nominalizații la premiul Griffin pe 2007 – și mai citesc trei sferturi de oră. Constat că nu-mi mai pare mare lucru de capul lui Paul Farley, în schimb Frederick Seidel e încă și mai sesizant decât îmi aduceam aminte. Când, în sfârșit, urc în dormitor, e aproape dimineață – iar Sebastian, treaz și el în pătuț, întreabă: „Cine mișcă acolo?”. Eu, tati, eu tot mișc așa de prea multe nopți încoace, zvârcolindu-mă prin tot felul de cărți fără să reușesc să adorm. Și, mai rău, fără să știu de ce nu reușesc să adorm, fără să înțeleg de unde vine zvârcoleala.

Antologia lui Stoicovici se numește Malul celălalt, nu știu de unde vine Malul albastru despre care vorbeam în fraza de mai sus. La ce mal voi fi vrând să ajung, și de ce e el albastru? Acum am senzația că înot într-o apă sulfuroasă, pe marginea unui mal căcăniu, de fapt un mal compus din concrețiuni de excremente de varii vechimi & culori – și, tot încercând să mă prind de el ca să mă extrag din dejecție, nu reușesc decât să-l fărâmițez tot mai tare, saturând din ce în ce apa din jurul pomeților cu bucățele plutitoare de rahați. Și toată gesticulația cotidiană & cotinocturnă, de la cititul de poezie la scrisul despre poezie (fiindcă despre scrisul de poezie deocamdată nici nu poate fi vorba), nu face decât să prolifereze puzderia de răhăței. Poetul –  Ofelie plutind printre rahați. Și visând, în somnul ei komatos & klimtian, un mal albastru pe care să eșueze fericit precum Columb. Precum Moise. Sau măcar precum revoltații de pe Bounty pe insula Pitcairn.