rubricavancu

10 octombrie [2012]. Oribilă noaptea de 8 spre 9. Pe la 1, ca întotdeauna după ce-și termină de aranjat în laptop paperaseria virtuală pentru ziua următoare de lucru, Cami a ieșit să-și fumeze Pall Mall-ul ultralights pe geamul de la bucătărie, sub stelele înghețate. Eu citeam din Oxford-ul latino poemul lui Ernesto Cardenal despre moartea lui Thomas Merton. Am auzit fâșâitul plasei de țânțari, coborâtă înaintea închiderii termopanului, am văzut-o cu vederea periferică pe Cami întorcându-se spre interiorul bucătăriei, apoi am auzit un bufnet îngrozitor. Am găsit-o prăbușită pe gresie, inconștientă, cu sângele curgându-i din arcada plesnită. Din gât îi ieșea un gâlgâit un sunet la fel de înspăimântător și de organic ca sângele. Mi-am văzut mâinile începând să tremure, mi-am auzit urechile țiuind, exact ca atunci lângă cadavrul lui tata, și am început, tot ca atunci, să repet stupid: nu, nu, nu, nu, nu. Am dus-o pe brațe până în pat, deși știam că-i riscant pentru vertebre și traumatisme cervicale, am adus un prosop ud, i-am presat rana și am încercat s-o trezesc. Era oribil, parcă din 1 noiembrie 97 până în 9 octombrie 2012 totul fusese doar o butaforie care să mă poarte cu șoșele și momele dinspre un coșmar îngrozitor spre continuarea lui, încă și mai îngrozitoare. A fost inconștientă vreo două minute, cred, și-a revenit cu un zvâcnet molcom al picioarelor, a deschis apoi ochii, cu sângele șiroindu-i în ureche, și a început să respire regulat. Am pansat-o cum m-am priceput, însă după un timp am văzut că sângele îi curge pe sub pansament la fel de abundent, așa că i-am sunat pe socrii și i-am rugat să vină să stea cu Sebastian până ce mergem noi la Urgențe – unde i-au pus copci și au spus că a fost o cădere de calciu.

Azi, toată ziua cu Cami la spitale & analize. Cel puțin s-a constatat că tiroida e OK – „aveți cea mai frumoasă tiroidă, doamnă”, i-a spus extaziată doctorița. Urmează alte analize, iar eu mă rog să fie deficiența de calciu.

Apoi, de la cinci, cenaclu – am reluat Zona nouă, întreruptă din iulie. Au citit Ioana Vintilă (teribilă puștoaica asta care scrie la paișpe ani texte în care-o hibridează pe Aglaja Veteranyi cu primul Beckett) și Daniel Coman (bun și el, cum altfel, dar de data asta sub propriul lui nivel). Nevorbit, am bătut apa în piuă vreo trei ore, încercând din răsputeri să fiu acolo pentru ei – pentru că în fapt eram lângă trupul prăbușit al Cameliei, după cum fiind lângă bietul ei trupușor (a ajuns la vreo cincizeci și cinci de kilograme, la un metru șaptezeci și cinci de centimetri) eram de fapt înapoi lângă cadavrul lui tata, de unde sperasem în toți anii ăștia că reușisem să evadez. Însă nu există scăpare, ar trebui să-mi bag bine asta în cap. Nu se poate evada din inimă, fiindcă inima nu-i un spațiu.

Iată chestia care l-ar încânta pe Jung, iar pe mine mă torturează: înainte de a-și fuma Pall Mall-ul ultralights, Cami fusese la baie cu Dilemateca în care era interviul dat de mine lui Marius Chivu. Ieșind, l-a trântit de tejgheaua dulapului din bucătărie, mimând supărarea – „deci așa, am înțeles, n-o să mai spun nimic de acum înainte”. Chiar dacă nu era supărată pe bune, se vedea totuși, c-o iritase ceva, și am încercat să-mi dau seama ce anume. Cel mai plauzibil mi s-a părut c-ar fi putut-o deranja pasajul în care spuneam că zecile de minute în care am stat lângă cadavrul lui tata, pe care paramedicii încercau să-l resusciteze, zecile de minute ale morții lui, așadar, au fost cele mai intense zeci de minute ale vieții mele. Ei, și uite rima ironică pentru care Carl Gustav ar fi ridicat apreciativ din sprâncene – peste câteva minute, stăteam amcerat în aceeași spaimă veche de cinșpe ani lângă trupul inconștient al lui Cami, cu mine însumi distribuit în rol de paramedic. Dacă fusese geloasă pe cele câteva zeci de minute ale „hapaxului existențial” (thx, Mr. Jankélévitch) regizat de tati, Cami putea fi acum liniștită: cele două minute ale leșinului ei au comprimat cele câteva zeci de minute, bașca încă vreo cinșpe ani, într-o variantă abreviată & hiperconcentrată a coșmarului originar. Cred că tata ar putea fi acum gelos pe Cami, în fapt. Felul în care iubirea ei ultragiată a rezolvat sincronicitatea e de o eficiență pe care, firește, numai iubirea o poate avea.

Și, pentru ca mandala sincronicității să se încheie rotund, iată ce versuri din A la muerte de Merton citeam eu când am auzit bufnetul lui Cami pe gresie: „Tu muerte más bien divertida Merton / (O absurda como un koan?)”. Absurd ca un koan în care versurilor le ia 15 ani ca să rimeze – din fericire, atât de imperfect, atât de minunat de imperfect. Un koan în care un scăunel poate rima cu trei copci – iată toată poezia vieții mele.

11 octombrie [2012]. Sunt un stupid, un prețios ridicol, o Coană Chirița new age papagalisind junghisme de varieteu. Cami mi-a spus azi, foarte en passant, ce anume o zgândărise în interviul meu: anume că, întrebat de Marius Chivu cum privește familia unui poet de familie literatura lui, am răspuns: „Slavă Domnului, cu indiferență!”, sau „cu un fel de îngăduință amuzată”. Și din flecuștețul acesta eu am construit, prăpăstios cum sunt dintotdeauna, ditamai drobul de sare, câtamai sincronicitatea. Abia acum e, în fond, totul absurd ca un koan.

(Dar creierul, prețios ridicol, prost ca Jung, nu se lasă: nu contează că n-a gândit ea chestia aia, ai gândit-o tu, în ce te privește, sincronicitatea e reală – te-ai gândit la veghea lângă cadavrul lui tata și, peste câteva minute, vegheai lângă corpul inconștient al lui Cami. – Norocul meu e că sunt mai deștept decât propriul creier, altfel tot așa m-ar toca toată ziulica. – Și adevărul e că mă toacă.)

Azi la 2 s-a anunțat Nobelul: chinezul Mo Yan, cam tinerel pentru premiul acesta – la cei 57 de ani ai lui. Mi-am amintit că filmul după romanul lui Sorgul roșu a fost unul dintre puținele pe care le-am văzut împreună cu tata. Mai țin minte un chinez care urina în mustul de sorg, pentru ca ulterior tot satul să constate că ieșise cel mai bun vin din câte-și puteau ei aduce aminte. N-am citit nimic de el, deși e tradus la Humanitas. Și nici nu cred c-o s-o fac, am frunzărit azi un interviu de-al lui în care explica de ce nu vrea să părăsească Partidul Comunist Chinez – mi-a ajuns cu vârf și îndesat. Se revine iar la premiile politice. Așa, pe necitite, ca orice profesionist care se respectă, sunt absolut convins că Mircea îl merita mai mult decât nevorbitorul acesta de Mo Yan (asta ar însemna în chineză numele lui – „cel care nu vorbește”), care, la 57 de anișori, e doar cu un an mai mare decât Mircea, despre care Michael Orthofer de la Literary Saloon scria anul trecut că are șanse reale, dar e a bit on the young side. Ei, iată că Partidul Comunist Chinez face până și timpul să se dilate, și 57-le să arate ca un 75.

Îngrijorată de cele petrecute în vară în România, UE intenționează să înăsprească legislația privitoare la condițiile de aderare. Ponta & Antonescu pot fi mândri, e cel mai semnificativ efect politic produs de țărișoară de la mineriade încoace. Uite că avea literal dreptate Farfuridi, Europa chiar e cu ochii ațintiți asupra noastră. Sârbii și moldovenii, candidați la aderare, trebuie că ne iubesc ca sarea-n ochi. De fapt, Erizanu mi-a spus încă din iulie că asta se va întâmpla – UE se va uita de două ori de acum înainte la orice țară care va vrea să intre în clubul european. Și 50 la sută dintre români încă mai vor să-i voteze pe descreierații ăștia. Vorba Micaelei Ghițescu dintr-un interviu recent: „Am avut ghinion cu poporul ăsta”.