rubricavancu

27 decembrie [2013]. Livius Ciocârlie: „De obicei, se scrie jurnal în pauzele dintre scris şi scris. De aceea, o temă recurentă a jurnalelor este: nu pot să scriu”. Dacă mă gândesc de câte ori m-am văicărit aici că nu pot să scriu, mai că i-aș da dreptate; atâta doar c-ar fi prezumțios să spun că ce e aici, în caietul ăsta cafeniu (iar acum direct în folderul din laptop), e pauza dintre scris și scris – câtă vreme e tot mai evident că, pentru mine, scrisul nu mai cunoaște viitor. Mai exact – cu mine, scrisul nu are nici un viitor. După cum e din ce în ce mai evident că n-a avut nici un trecut. A fost, vorba lui Creangă & Pleșu, un sfârâiac. Iată, deci, cum stau lucrurile – sfârâiacul e supratema jurnalului meu; care e pauză între un sfârâiac și absența acestuia. Nu că asta m-ar stingheri cumva; sunt un om pe care sfârâiacul lui îl umple de liniște, cam în felul nebunilor care, cu privirea iluminată, scot din buzunarul paltonului o pietricică, ți-o arată conspirativ & radioși preț de o secundă, după care își vâră panicați comoara la loc în buzunar și își reiau mersul târșâit & năclăit de fericire prin curtea azilului. (Am cunoscut un astfel de iluminat în ʹ98, când am mers la doctorul Munteanu, șef de secție la Psihiatrie & vecinul meu de scară în Terezian, ca să-mi iau o scutire pentru enormele mele absențe la facultate. Îl invidiez de atunci neîncetat. Nu pe doctor, vreau să spun.)

Poezia, sfârâiacul ăsta care ne ia mințile. Pietricica din buzunarul paltonului – o știi acolo, și aerul se face-n jurul tău halviță cu nuci & putti. La mine e chiar și mai țicnită trebușoara: știu că nu-i acolo, în buzunar, dar mă prefac că e – și mă plimb prin curtea azilului cu pași târșâiți, din când în când mă opresc, scot cu fereală pumnul gol, apoi îl deschid încet sub nasul cuiva, i-l arăt cu ochi drogați de triumf, închid repede pumnul și-l vâr în buzunar, după care-mi reiau mersul târșâit prin halviță & tabor. (Iar de nasul cuiva nu e, firește, atașat nimeni. Plutește singur cuc prin halvița taborică dinăuntrul craniului meu. Ca o pietricică strânsă în pumnul altcuiva mai mare.)

28 decembrie [2013]. Mi-a crescut o barbă de pustnic. Cred că am o lună întreagă de când nu m-am mai bărbierit.
Mi-am dat seama de asta acum, la trei noaptea, stând pe geam și privind spre luminile dinspre Piața Mare. Mi-am trecut mâna pe față și am simțit-o blănoasă și străină.
Am închis geamul, mi-am spus să mă duc la baie și să mă bărbieresc. Și m-am trezit urcând cu pași grăbiți scara spre dormitorul micuț și enorm ca o chilie.

29 decembrie [2013]. Poeți. Cele mai bune minți ale generației mele. Făcute fosforescente & hipnotice de poezia adunată-n ele ca fosforul în peștii bioluminiscenți.
Ochii învinovățitor de puri, înfricoșător de blânzi ai turcului Gökcenur.
Duioasele cantosuri despre cancerașul tatălui ale slovencei Stanka Hrastelj.
Textele crâncene ca o tortură la rece ale croatului Boris Dežulović.
Inteligența tăioasă și masochistă ca un hanger curbat asupra lui însuși a turcului Efe Duyan.
Lamentourile sârboaicei Ana Ristović, întorcându-ți carnea pe dos ca pe o mănușă catifelată.
Vocea mică și dogoritoare a bulgarului Ivan Hristov, cântându-și la chitară textele mici și dogoritoare.
Anarhismul blând & atroce al suedezului Johannes Anyuru.
Liniștitele & pustiitoarele poeme ale britanicului Paul Farley, făcând Londra să dispară într-o bilionime de secundă.
Fragilitatea livrescă & invulnerabilă a israelianului Alex Epstein, hibridând pe Kafka cu Borges în poemașe livrești & unheimlich.
Charisma dementă a grecului Vasilis Amanatidis, isterizând tot parcul național din Sofia cu frumusețea lui convulsivă.
Toate astea fac să se învârtă sori și alte stele. Toate astea sunt cenușă arzând în ochii scânteietori ai lui Sebastian, surâzând ekstatic în vreme ce Cami vorbește, elocvent & scânteietor ca ochii lui Sebastian, despre Moș Crăciunul de la anul.