rubricavancu

28 mai [2013]. A doua carte a lui Bossert, din 1984, se cheamă Neuntöter – literal, „cel ce omoară de nouă ori”, dar semnificatul real al cuvântului e „sfrâncioc”, pasăre de pradă care, în ciuda sonorității vag ridicole a numelui, e teribil de crudă – imaginarul popular nemțesc crede despre ea c-ar ucide din pură plăcere nouă păsări înainte de a catadicsi să mănânce vreuna. S-ar mai chema și „Dorndreher”, adică „cel ce trage prin spini” – motiv pentru care Bossert o numește, în poemul Epilogul sfrânciocului, „pasărea țepeș”. Naturalistul Brehm, de la care își ia Bossert informațiile (prezentate într-un excerpt amplu care introduce volumul), asertează dimpotrivă că sfrânciocul e un soi de ascet, mulțumindu-se cu extrem de puțin (își improvizează cuibul într-un tufiș, iar dacă tufișul e tăiat își face altul la fel de improvizat în tufișul următor); însă un ascet ventriloc, imitând cu ușurință glasul altor păsări, cu atât mai ireproșabil cu cât înaintează în vârstă – așa încât nu-i de mirare că alt nume popular al straniei codobaturi e „Spottvogel” („pasărea miștocară”, s-ar putea traduce). Era pe cale de dispariție încă din secolul al XIX-lea, când își produce Brehm observațiile (pe care eu le preiau rezumate de la Cosmin Dragoste, firește). Pasărea asta crudă, ventriloacă, ascetă și disparentă e, pentru Bossert, reprezentantul alegoric al poetului în lume, aflu de la Cosmin Dragoste (e o predestinare aproape nabokoviană se te numești Dragoste și să scrii despre poezie, zău!). Admit, poetul e un ascet ventriloc pe cale de dispariție – însă partea cu cruzimea n-o pricep deloc. De unde bovarismul ăsta al cruzimii la un poet care, la nici 33 de ani, pe 17 februarie 1986, abia ajuns de câteva săptămâni în Frankfurt, abia evadat din infernul comunist, se aruncă disperat pe fereastră, pentru a scăpa de șicanele Securității, care-l urmărea până și în infernul de adopție? De unde bovarismul ăsta de Neuntöter la un poet pe care Securitatea, înainte de a-l omorî de tot, îl omorâse cu zile cu cruzimea unui stol de sfrâncioci turbați? Neuntöteri cruzi și ventriloci îmi par a fi mai degrabă securiștii – e drept că nu și asceți și disparenți, ci mereu nesătui și mereu pe cale de apariție. Bossert e mai curând un anarhist pur & intratabil la suprafață, dar blând & tandru pe dinăuntru, un sfrâncioc bolnav de tandrețe, măcinat de ea ca de un cancer, visând la cruzimea pierdută cu speranța disperată cu care visează cancerosul la sănătatea pierdută, toată numai nesimțire & cruzime. Există un mecanism compensatoriu, altfel nu prea dificil de înțeles, care provoacă la cei imolați de cruzimea realității, de sfrânciocii ei, un bovarism al cruzimii – îi face, adică, să se creadă ei înșiși cruzi. Pot, aproape fără efort, aproape  de la sine, să mi-l închipui pe Iov crezându-se crud, convins că cel ce supraviețuiește morții celor dragi e cruzimea pură. (Și desigur că e.)

22 iulie [2013]. Întors de la Bistrița lui Coman & Mălaicu. Oboseală (am stat nedormit și câte patruzeci de ore la rând) & frumusețe. Multă. Când diafană, când orbitoare. Când întremătoare, când strivitoare. Flash-uri.

Cu Ștefan Manasia, povestindu-mi (după zeci de ore de nesomn împreună) cum Pasolini, pentru coloana sonoră a Medeii lui cu Maria Callas, și-a făcut pașaport fals și a venit în Bucovina românească, mainly la Voroneț, și a înregistrat pe șest pe magnetofonul personal cântecele bătrânești ale locului.

(Iar Voronețul din mine, proaspăt de două săptămâni, a tresărit & s-a înfiorat gândindu-se că ochii lui Pier Paolo au văzut ceea ce au văzut ochii lui Mihail – și că puritatea lor transfinită a comunicat astfel.)

Cu Costică Acosmei, când tăcut ca piramidele, când vorbind ore în șir despre anii lui de liceu, în care-l descoperea cu ekstază & cutremurare pe Dostoievski – mai ales Idiotul (cu al cărui prinț de o blândețe infinită seamănă, de altfel, ca două picături de vodkă); și tot Costică, recitându-mi epigrame de-ale lui la adresa lui Mircea Arman, pseudo-traducătorul lui Heidegger în română (din franceză, de altfel), reconvertit în dictator neo-polpotian la Tribuna clujeană – mai țin minte începutul uneia: „Haide, haide, haide, gher – / Țoiule la Heidegger!”. Și tot Costică, neîndrăznind să-i pună lui Attila Bartis, la unul dintre dialogurile moderate de mine, ceea ce ar fi fost cea mai bună întrebare a serii – anume dacă și el crede că finala din 1954 dintre RFG și Ungaria a fost „trântită” politic ca un fel de avanpremieră a lui ’56.

Attila Bartis, în paradisul montan de la Tășuleasa Social, răspunzându-i neted lui Ion Mureșan la întrebarea privitoare la raportul dintre realitate și ficțiune în proza lui: „Nu există ficțiune”; mi-a venit să-i răspund: „Perfect de acord! Atâta doar că nu există nici realitate.” (Și atunci ce există? Iată întrebarea – nu „a fi sau a nu fi?”, fiindcă asta-i mult prea simplu; ci „ce este dacă nimic nu este?”.) Însă, ca bun moderator, m-am abținut.

Cu Ioan Es. Pop, rugându-mă insistent să-mi găsesc duhovnic, apoi transformându-mă pe mine în duhovnicul lui și spovedindu-se: „De foarte puțină frumusețe am avut parte în viața mea. Foarte, foarte puțină. Iar acum, noaptea, după ce-mi fac curaj să sting lumina, stau în pat și mă uit în întuneric, și mi-e tot mai spaimă.Turtit de spaimă. Iar apoi mă gândesc: dar dacă n-aș fi avut ce lumină să sting? Și abia atunci începe cu adevărat spaima. Sunt foarte bătrân. Nu mai am nici o șansă.”

Cu liceenii lui Coman & ai Cameliei Toma din Sinagogă, veniți ca-n fiecare an cu zecile, notându-și febril în carnețele nume de poeți, versuri, titluri de poeme, lăsând poezia să lucreze în ei cum știe ea mai bine – cu ochii făcuți strălucitori de maratonul de poezie, așa cum pielea atleților se face strălucitoare după maraton (în care nu corpul e cel care fuge de fapt, după cum se știe).

Iar când poezia își făcea mai din plin parousia – sângerări rectale. Așa, ca să nu uit unde mi-e locul. Astfel încât tot timpul când eram pe scena sinagogii, înspăimântat ca nu cumva pata rușinoasă să transpară prin pantaloni, îmi repetam ca pe o mantră versurile lui Marin Mălaicu: „Aici, unde e atâta frumusețe, / încape și suferința mea multă”.

Atâta doar că eu nu sufăr. În rest, da – încape. Cu prisosință.